Unde seismice

Cutremurul de Pămînt este unul din cele mai înspământătoare şi distrugătoare fenomene ale naturii de pe Terra. Potenţialul enorm de distrugere se datorează energiei cutremurului, care la un seism deosebit de puternic este de zece-douăzeci de mii de ori mai mare decât energia primei bombe atomice aruncate peste Hiroshima.
Originea cutremurelor:
Distribuţia geografică neuniformă a seismelor pe suprafaţa Terrei îşi găseşte explicaţia în teoria plăcilor tectonice. Conform acesteia, învelişul extern rigid al Pământului este format din cincisprezece plăci tectonice mobile, de 60-100 km grosime, pe unele dintre care se află şi continentele. Aceste plăci litosferice “plutesc” pe astenosferă, stratul de suprafaţă semitopit al mantalei Pământului, şi sub acţiunea curenţilor de convecţie din manta se deplasează extrem de lent, cu o viteză de până la 12 cm pe an. Unele plăci se împing reciproc, iar în anumite locuri o placă alunecă şi coboară sub o altă placă, penetrând la adâncimi cu temperaturi şi presiuni înalte unde se topeşte consumându-se. Altele se îndepărtează una de alta, spaţiul dintre ele fiind completat cu magmă solidificată, care ulterior formează crusta nouă. Unele blocuri imense de crustă terestră alunecă unul faţă de altul.
La marginile dintre plăci mişcarea este frânată de forţa de frecare dintre ele, astfel că în aceste locuri se acumulează tensiuni enorme. Atunci când rocile care întră în contact se rup sau alunecă brusc, se produce o degajare sub formă de unde seismice a energiei acumulate, adică se produce cutremurul propriu-zis. Intensitatea acestuia depinde de suprafaţa de rupere, de adâncimea la care se produce şi de natura rocilor.
Undele seismice
Energia eliberată brusc de un cutremur se răspândeşte în toate direcţiile, formand undele seismice.
Pe măsura îndepărtării de locul perturbaţiei iniţiale, energia se repartizează pe tot mai multe particule − efectele seismului sunt tot mai mici la distanţe mai mari. Undele seismice sunt un "amestec" de unde longitudinale si transversale.
Producerea undelor seismice
Cand are loc o fisura sau deplasare brusca in scoarta pamantului, energia radiaza in exterior sub forma unor unde seismice, la fel cum energia formata prin miscarea unei suprafete de apa radiaza sub forma unui val. In fiecare cutremur, exista mai multe tipuri de unde seismice.
Undele interioare se deplaseaza in partea interioara a pamantului, iar undele superficiale se deplaseaza la suprafata acestuia. Undele superficiale – uneori denumite unde lungi sau mai simplu, unde L – sunt responsabile pentru cele mai multe pagube asociate cutremurelor, deoarece cauzeaza cele mai intense vibratii. Undele superficiale se propaga din undele interioare care ajung la suprafata.

Se face distinctia intre doua tipuri principale de unde interioare:
1. Unde primare (longitudinale), denumite si unde P sau unde de comprimare, se propaga cu o viteza de aproximativ 1 pana la 5 mile pe secunda (1.6 pana la 8 kilometri/secunda), depinzand de materialul prin care se deplaseaza. Aceasta viteza este mai mare decat cea a altor unde, astfel incat undele P ajung inaintea celorlalte la o anumita suprafata. Ele se pot deplasa prin substante solide, lichide si gazoase, si astfel vor patrunde prin scoarta pamantului. Atunci cand se deplaseaza prin roca, undele pun in miscare particule minuscule de roca, inainte si inapoi, indepartandu-le si apropiindu-le, pe directia pe care circula unda. Aceste unde ajung de obicei la suprafata sub forma unei bufnituri bruste.
2. Unde secundare (transversale), denumite si unde S sau unde de taiere, ajung la suprafata putin in urma undelor P. In timp ce aceste unde sunt in miscare, ele deplaseaza in afara particule de roca, impingandu-le perpendicular cu calea undelor. Astfel rezulta prima perioada de ondulare asociata cutremurelor. Spre deosebire de undele P, undele S nu se deplaseaza direct prin pamant. Ele circula doar prin materiale solide, astfel incat sunt oprite de stratul lichid din interiorul pamantului.
Ambele feluri de unde interioare se deplaseaza de-a lungul Globului Pamantesc, si pot fi detectate pe partea opusa punctului din care a plecat cutremurul. In mod constant se produc unde seismice foarte slabe care se deplaseaza de-a lungul planetei.
Undele superficiale sunt asemanatoare valurilor aparute intr-o suprafata de apa – ele misca suprafata pamantului in sus si in jos. Acest fapt cauzeaza de obicei cele mai mari pagube deoarece miscarea undei zguduie temeliile edificiilor create de om. Undele L sunt cele mai lente dintre toate, astfel ca cea mai intensa zguduire se produce la sfarsitul cutremurului.
Analiza originii cutremurului
In timp ce viteza exacta a undelor P si S variaza in functie de compozitia materialului prin care se deplaseaza, raportul dintre vitezele celor doua unde va ramane relativ constant in orice cutremur. Undele P se deplaseaza in general de 1,7 ori mai rapid decat undele S.
Folosind acest raport, seismologii pot calcula distanta dintre orice punct de pe suprafata pamantului si epicentrul cutremurului, mai exact punctul unde vibratiile isi au originea. Seismologii reusesc acest lucru prin intermediul seismografului – un aparat care inregistreaza undele. Pentru a afla distanta dintre seismograf si epicentru, seismologii trebuie sa cunoasca de asemenea si momentul in care au ajuns vibratiile. Pe baza acestor informatii, ei pur si simplu noteaza cat timp a trecut intre aparitia celor doua unde iar dupa aceea verifica un tabel care le arata distanta pe care undele au parcurs-o, bazandu-se pe intarzierea undelor.
Adunandu-se aceste informatii din trei sau mai multe puncte, se poate localiza epicentrul, prin procesul numit trilateratie. Acest proces consta in desenarea unei sfere imaginare in jurul locatiei fiecarui seismograf, cu punctul de masurare drept centru si raza egala cu distanta masurata (notata cu X) de la acel punct pana la epicentru. Aria cercului reprezinta toate punctele aflate la X mile departare de seismograf. Atunci epicentrul trebuie sa se afle undeva pe aceasta sfera. Daca sunt desenate doua sfere, pe baza informatiilor provenind de la doua seismografe diferite, se va obtine un cerc bidimensional in punctul de concurenta al sferelor. Deoarece epicentrul trebuie sa se gaseasca in aria ambelor sfere, toate punctele epicentrale posibile sunt localizate pe cercul format prin intersectarea acestor doua sfere. O a treia sfera va intersecta doar de doua ori acest cerc, stabilind drept posibile doar doua puncte de epicentru. Si deoarece centrul fiecarei sfere se afla pe suprafata pamantului, iar unul dintre aceste puncte posibile se va gasi in aer, ramane o singura locatie logica pentru epicentru.
Energia eliberată în focarul unui cutremur se propagă în toate direcţiile prin unde seismice de volum şi de suprafaţă. Din undele seismice de volum fac parte undele longitudinale P şi transversale S. Cele mai rapide sunt undele P care străbat zonele lichide şi solide din interiorul Pământului. Mişcarea particulelor se produce în acelaşi mod ca şi în undele sonore, adică prin comprimări şi dilatări succesive ale mediului pe direcţia propagării undei. În rocile tari se propagă undele S, în care particulele mediului se deplasează perpendicular pe direcţia de propagare a undei. Viteza undelor P este de 1,73 ori mai mare decât a undelor S, ambele fiind dependente de densitatea rocilor prin care se propagă.
Pe suprafaţa liberă a Pământului se propagă undele Love şi Reyleigh, care se formează prin reflexia repetată a undelor de volum în straturile geologice superficiale. Undele de suprafaţă au viteză mai mică şi la un cutremur puternic fac de câteva ori înconjurul Pământului. Acest fapt permite staţiilor seismice să înregistreze cutremure care se produc chiar şi pe partea opusă a Globului. Diferenţa dintre momentele de sosire la o staţie seismică a undelor S şi P serveşte la determinarea distanţei epicentrale. Deşi undele seismice provoacă numeroase distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti, anume ele au oferit informaţii preţioase despre structura internă a Pământului.
Intensitatea cutremurelor
Intensitatea cutremurelor este reprezentata in diferite scale. Cele mai des utilizate sunt:
-scala Richter, care exprima logaritmic energia eliberata la o anumita distanta epicentrala, este o scala logaritmica ce se exprima in numere zecimale cuprinse intre 1-9
-scala Mercalli modificata, care descrie intensitatea cutremurului prin observarea efectelor sale in epicentru.







Instrumentarea seismică
Pentru înregistrarea cutremurelor s-au construit seismografe speciale, care înregistrează direct acceleraţia, viteza sau deplasarea terenului pe trei direcţii: Nord-Sud, Est-Vest şi pe verticală. Seismografele moderne generează semnale electrice, care se amplifică de mii sau chiar milioane de ori şi se înregistrează pe hârtie sensibilă, bandă magnetică sau suport digital. În urma prelucrării acestor înregistrări care se numesc seismograme, se determină parametrii cutremurelor: timpul producerii, momentele de sosire a undelor, coordonatele geografice ale epicentrului, adâncimea focarului, magnitudinea etc.
Monitorizarea seismică globală este realizată de o reţea de staţii seismice, în care intră şi reţelele naţionale ale multor ţări. Informaţia despre producerea unui cutremur este transmisă la centrele mondiale: Centrul Euromediteranean, Franţa; Centrul Internaţional Seismic din Newbury, Anglia; Centrul Informaţional al CSI din Obninsk, Rusia.
Pentru fiecare zonă seismică sunt alcătuite cataloage ce cuprind informaţii despre cutremurele produse, inclusiv cele care au avut loc cu mult înainte de existenţa instrumentelor de înregistrare. Cel mai vechi catalog este cel chinezesc (3000 ani) şi japonez (1600 ani). Cataloagele cutremurelor pentru zona noastră au fost elaborate de seismologii români C. Radu, L. Constantinescu şi V. Mârza şi conţin date începând cu anul 984.
Aceste cataloage sunt utilizate în studiul relaţiilor dintre seismicitate şi geologia planetei, la alcătuirea hărţilor seismice, la evaluarea hazardului seismic pe teritoriul unor ţari, la evaluarea riscului seismic al construcţiilor etc.
Magnitudinea şi intensitatea
Puterea unui cutremur este caracterizată prin magnitudinea sau intensitatea acestuia exprimată în grade. Deoarece puterea cutremurului variază într-un interval foarte larg, Charles Richter a introdus, în 1931, scara logaritmică a magnitudinilor care-i poartă numele şi care e bazată pe măsurarea amplitudinii maxime a undelor seismice înregistrate. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii amplitudinii undei de 10 ori. Din punct de vedere matematic, scara magnitudinilor nu are o limită superioară, însă practic limita ei superioară e determinată de rezistenţa rocilor. Cele mai puternice cutremure care s-au produs în epoca măsurărilor instrumentale sînt cele de pe continentul american: cutremurul din Chile, 1960 (magnitudinea 9,5) şi din Alasca, 1964 (M = 9,2).
Majorarea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii de 31 ori a energiei seismice. Astfel, energia cutremurului din Vrancea din 10 noiembrie 1940 (M = 7,4) a fost de aproape 1000 ori mai mare decât energia seismului produs la 28 aprilie 1999 (M = 5,4), cel mai important din ultimii ani şi care s-a resimţit destul de bine şi în Republica Moldova.
Energia seismică ce se degajă în focarul cutremurului diferă de energia seismului de la suprafaţa Pământului. Spre deosebire de magnitudine, intensitatea seismului, exprimată şi ea în grade, are la bază gradul de acţiune a oscilaţiilor subterane asupra diferitelor construcţii şi obiecte, asupra oamenilor. De fapt, pentru oameni pericolul îl reprezintă nu înseşi oscilaţiile seismice, ci urmările acestora: avarierea clădirilor, gazoductelor şi liniilor electrice, deformarea suprafeţei terestre, alunecările de teren etc.
Seismicitatea în România
România este o ţară seismică, anual producându-se cca. 500 de cutremure, dintre care în ultimele două secole 50 au avut magnitudinea de peste 5 grade pe scara Richter. Teritoriul României este afectat în proporţie de peste 50% de seisme puternice sau moderate. În raport cu Japonia însă, cantitatea de energie seismică eliberată anual este de 400 de ori mai mică. Studiul seismicităţii a dus la conturarea mai multor regiuni epicentrale: vrânceană, făgărăşeană, bănăţeană etc. Dintre acestea, cutremurele vrâncene sunt singurele de tip intermediar (cu adâncimi situate sub 170 km). Ele eliberează periodic cea mai mare cantitate de energie, provoacă cele mai mari distrugeri şi se resimt pe areale ce se extind până la Moscova şi Marea Egee.

Craciunul

Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă pentru creştini: este sărbătoarea Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă şi în entuziasmul cu care se fac.pregătirile.pentru.această.sărbătoare.Timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare creştinii respectă Postul Crăciunului când nu mănâncă carne sau produse lactate pregătindu-se astfel pentru a sărbători. Tăierea porcului este un moment deosebit de important ce anticipă Crăciunul. Apoi, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi. Mâncărurile tradiţionale: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, friptura de porc, jufla şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu cinstit de toată lumea.Unul din momentele cele mai importante ale serii de 24 decembrie este împodobirea bradului de Crăciun, la care se obişnuieşte să participe toţi membrii familiei. În timpul nopţii, Moş Crăciun va aluneca prin horn şi va lăsa cadouri pentru toată lumea în ciorapi sau sub brad. Dacă ne uităm pe cer s-ar putea să-l vedem pe Moş Crăciun trecând cu sania sa trasă de opt reni.Colindul este una din cele mai cunoscute datini de iarnă. Mai demult, cetele de colindători erau formate din copii care, după miezul nopţii de 24 spre 25 decembrie, umblau din casă în casă, aducând urări de sănătate, fericire şi noroc gospodarilor pe care îi colindau.Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate la sărbători creştineşti, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase şi au căpătat o mare varietate pe întreg teritoriul ţării. Ele degajă atmosfera de sărbătoare şi buna dispoziţie cu care toţi românii întâmpină Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Anul Nou. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi s-a ivit pe cer, copiii merg din casă în casă cântând colinde şi purtând cu ei o stea.Pluguşorul este un obicei străvechi, potrivit căruia, în ajunul Anului Nou, cete de flăcăi merg pe la casele oamenilor şi rostesc diferite urări. Aceştia sunt însoţiţi de un plug mic, de unde şi denumirea.colindului.Astfel, vestea Naşterii Mântuitorului este răspândită în fiecare an de colindele care intră în fiecare casă prin intermediul colindătorilor. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe(mere, nuci), colaci, bomboane şi chiar bani
La romani, Craciunul este una dintre cele mai importante sarbatori, daca nu cea mai importanta. Aceasta sarbatoare, in care se imbina fastul pregatirilor pentru masa, cu slujba de la biserica, este dedicata Nasterii Mantuitorului.Biblia spune ca Fecioara Maria, cand trebuia sa nasca pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, insotita de Iosif, din acsa in casa rugandu-i pe oameni sa-i ofere adapost . ajunand in casa unui anume Craciun, om foarte rau , care nu-i permitea sa nasca acolo, este dusa de sotia acestuia in grajd unde da nastere lui Iisus .Cand acesta a aflat a ucis-o pe sotia sa.De asemenea, se spune ca in Noaptea Sfanta a Nasterii Sale s-au deschis cerurile pentru a cobori Duhul Sfant deasupra fiului lui Dumnezeu, si, in grajd unde initial era intuneric, s-a facut lumina.Deci, Craciunul este o sarbatoare sfanta, care aduce in sufletele oamenilor lumina si bucurie.Aceasta sarbatoare este anuntata, prin obiceiul drag copiiilor de a merge cu colinda, pentru a vesti Nasterea Mantuitorului.

Origini
Solstiţiul de iarnă a fost celebrat înainte de era creştină, astfel romanii sărbătoreau Saturnaliile între 17 şi 24 decembrie. Ei sărbătoreau şi "naşterea soarelui neînvins" (sol invictus) la solstiţiul de iarnă (către 21 decembrie), când zilele reîncep să se lungească, un cult preluat de la persani care-l adorau pe "Mithra", zeul soarelui.
În Occident, în anul 354, Liberiu, papa Romei, fixează sărbătoarea naşterii lui Isus pe 25 decembrie, fără însă a stabili vreo dată exactă a naşterii acestuia, şi stabileşte modul celebrării începutului creştinismului, asimilând sărbătorile populare şi păgâne deja existente cu ocazia solstiţiului de iarnă.
În Răsărit gnosticii nu sărbătoreau Crăciunul, ci Boboteaza, crezând că Isus ar fi fost adoptat de Dumnezeu cu ocazia botezului său. Boboteaza era serbată pe 6 ianuarie.
Mai târziu, cele două evenimente - naşterea şi botezul - se sărbătoresc în aceeaşi zi de toată creştinătatea: în Occident pe 25 decembie, iar în Orient pe 6 ianuarie. Acestor două, romanii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii, încât Crăciunul a ajuns să fie sărbătoare triplă
Cu timpul, toate Bisericile creştine, cu excepţia Bisericii armene, au separat aceste sărbători, încât în zilele noastre, aproape toată creştinătatea foloseşte obiceiul vechi roman: Crăciunul e sinonim cu naşterea lui Isus.
Crăciunul în tradiţia românească
Peste tot unde există suflare românescă cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.
Credinţă şi legende
Pentru lingvişti, cuvântul "Crăciun" este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din "creatio", care înseamnă creaţiune, naştere. Rămâne însă o pură ipoteză. Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. În folclor se spune că fecioara Maria, când trebuia să nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde dă naştere lui Isus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui Cristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Isus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în "Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele.
Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească "Scoală, gazdă, din pătuţ" există şi la văleni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de "Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé".
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipă Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea.
Alte obiceiuri
De dată mai recentă este obiceiul împodobirii bradului de Crăciun pentru seara de 24 decembrie. În timpul nopţii, Moş Crăciun va aluneca prin hornul căminului şi va lăsa daruri pentru toată lumea în cismele puse anume sau sub brad. Un obicei frumos îl constituie şi trimiterea de cărţi ilustrate cu urări făcute rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor. Chiar dacă sărbătoarea Crăciunului s-a laicizat într-o oarecare măsură în timpurile moderne, Crăciunul este aşteptat şi prăznuit în toate straturile societăţii cu bucurie şi bună dispoziţie.

Femeia=sfarsitul dinastiei barbatilor=))

Grupul domestic, in societatea traditional romaneasca, este alcatuit din doua persoane, sotul si sotia, care intemeiaza, prin casatoriei, o noua gospodarie. Pentru formarea noii familii traditionale este nevoie de pamant, cu care sunt inzestrati barbatii tineri si de o locuinta, care va fi construita de tinerii casatoriti, impreuna cu neamurile si tovarasii din sat, pe locul dinainte stabilit pentru ei, de catre socrii mari. Dupa ce va fi construita, casa cade in grija femeii, care va fi responsabila de amenajarea si pastrarea ei curata. Casa cu acareturile sunt domeniul pe care femeia nu il paraseste decat pentru activitati importante: cultivarea inului si canepii pe campul arat de barbat. Ierarhia, in familia tradtionala romaneasca, supune femeia barbatului sau, care are pozitia de cap al gospodariei. El are chiar dreptul de a-si pedepsi nevasta cu bataia, atunci cand el considera ca a gresit, iar acest drept al barbatului se regaseste in normele de drept cutumiar si este acceptat chiar si astazi de catre unele femei. Totusi, pedepsele barbatului nu trebuie sa atinga limita cruzimii. Femeia isi respecta barbatul, adresandu-i-se adesea cu "dumneata". La masa, femeia are obligatia de al servi fara sa se aseze la masa cu acesta ci ramanand sa manance dupa aceea. Cu exceptia celor cateva zile de lauzie care urmeaza unei nasteri, nevasta se afla intr-o activitate continua. Femeia are obligatia sa munceasca; ea incepe s-o faca inca din copilarie si o va face toata viata, trezindu-se inaintea sotului, culcandu-se ultima. Ea serveste la masa pe toata lumea si ramane in picioare in timp ce ceilalti mananca sau se odihnesc. In ceea ce priveste statutul femeii in cadrul familiei de provenienta, acesta putea fi superior chiar celui al doamnelor din apusul Europei. Mostenirea averii parintesti si a numelui revenea, de obicei, baietilor. Totusi, in familiile in care nu existau decat fete, numele si averea erau preluate de una dintre fiice, al carei sot se integra in neamul si patrimoniul acesteia. Era cazul barbatului care se marita, adica adopta numele de neam al nevestei si se considera mostenitorul socrului sau.Datorita indatorilor sale numeroase, se poate constata o dominatie a femeii in gestionarea gospodariilor satelor romanesti. Acest lucru le dadea femeilor libertatea de a discuta in public si in particular cu barbatii, fara sfiala sau ceremonie, lucru interzis femeilor din alte societati. Insa, aceasta nu insemna ca isi puteau permite si o relaxare a moravurilor, caci sfiala si buna cuviinta a moldovencelor a ramas si azi proverbiala.Frumusetea tarancelor romance a fost binecuvantarea de care s-au bucurat mai mult romancele, iar barbatii lor mai putin. Caci "femeia (nevasta) frumoasa este paguba la casa omului ", spune intelepciunea populara. Femeia frumoasa este nesupusa, fatarnica, risipitoare, mincinoasa, nerusinata, capricioasa, indaratnica, guraliva, lenesa, putina la minte, etc.Intreaga fire femeiasca era contaminata de pacat, de aceea nici o slabiciune nu le putea fi ingaduita. Femeia era unul dintre acolitii lui Satan. Se stie doar ca si cea mai buna dintre femei tot are o coasta de drac," femeia hotaraste si Satana implineste", ba chiar "judeca pe dracu’ si-l scoate dator".Pe de alta parte,"femeia buna e plug de aur in casa omului". In acelasi timp, "casa fara muiere se risipeste", iar rostul femeii este langa barbat ("muierea fara barbat, ca furca fara fus"). In cele din urma, o gospodarie nu se poate tine de unul singur, caci "casa fara femeie e pustie pe dinauntru; casa fara barbat e pustie pe dinafara". In ciuda nenumaratelor sale cusururi, femeia are, asadar, in satul romanesc, un loc bine stabilit alaturi de barbatul ei. Este indispensabila in viata acestuia, ba, mai mult, este indispensabila in viata comunitara. In fata tribunalului social al satului, nici femeile si nici barbatii nu apar izolati, ci impreuna, coagulati in micul univers al gospodariei. A fi casatorit, la romani, inseamna "a fi in rand cu lumea", a-ti implini menirea. Odata atins acest echilibru, jocul de-a "cine pe cine domina" dobandeste sensuri satirice.In familia si societatea traditional romaneasca, maternitatea este starea cea mai de pret a femeii. Scopul casatoriei este de a avea urmasi, "Dorul romancei" este de a fi binecuvantata cu gloata de copii, caci numarul copiilor reprezenta averea romanului. Cel mai greu blestem, este, evident, pentru romanca, starea de sterilitate pentru vreme indelungata sau pentru totdeauna, situatie in care in care barbatul avea dreptul de a o mustra si chiar de a o parasi. Femeia insarcinata se afla in "starea binecuvantata" sau in "starea darului". Ea isi are divinitatile protectoare, dintre care cea mai importanta este Maica Precista, a carei oficianta este moasa, cea mai batrana femeie din neamul barbatului si mai apoi orice femeie priceputa din sat, care asista mama inainte, in timpul si dupa nastere. Rolul sau era crucial in lupta impotriva divinitatilor adverse, care pot casuna raul mamei sau al pruncului: Zburatorul, Samca sau Avestita, aripa Satanei. Influenta rautaciosului spirit asupra lor este profund malefica, uneori ireversibila.Pentru a le feri pe viitoarele mame de asemenea stricaciuni, moasa descanta si face farmece, iar femeia trebuie sa se supuna cu sfintenie autoritatii ei.

Sunetul in fizica

Sunetul este un fenomen fizic care stimuleaza simtul auzului. La oameni auzul are loc cand vibratiile de frecvente intre 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea interna. Hertzul, sau Hz, este unitatea de masura a frecventei egala cu o perioada pe secunda. Astfel de vibratii ajung la urechea interna cand sunt transmise prin aer, si termenul sunet este ceva restrictionat la astfel de unde care vibreaza in aer. Fizicienii moderni, insa, extind termenul pentru a include vibratii similare in medii lichide sau solide. Sunete de frecvente mai mari de 20.000 Hz sunt numite ultrasonice.
In general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. In ambele cazuri, doar energia miscarii undei este propagata prin mediu; nici o parte din mediu nu se misca prea departe. Ca exemplu, o sfoara poate fi legata de un stalp la un capat, iar celalalt capat este tras pana sfoara se intinde, iar apoi sfoara este scuturata o data. O unda va trece pe sfoara pana la stalp, iar aici va fi reflectata si ea se va intoarce la mana. Nici un punct de pe sfoara nu se misca longitudinal spre stalp, dar parti succesive din sfoara se misca transversal. Acest tip de miscare se numeste unda transversala. De asemenea, daca o piatra este aruncata intr-o piscina, o serie de unde transversale pleaca din punctul de impact al pietrei. Un dop de pluta plutind in apropiere se va misca in sus si in jos, adica se va misca transversal respectand si directia de miscare a undei, dar nu se va deplasa prea mult longitudinal. O unda sonora, insa, este o unda longitudinala. In timp ce energia miscarii undei se propaga in exteriorul sursei, moleculele de aer care duc sunetul se misca in fata si in spate, paralel la directia de miscare a undei. Asadar, o unda sonora este o serie de compresii si extensii alternative ale aerului. Fiecare molecula da energia moleculei vecine, dar dupa ce unda sonora a trecut, fiecare molecula ramane in aceeasi pozitie ca la inceput.
Amplitudinea
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanta maxima pe care o unda o parcurge de la pozitia normala, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu gradul de miscare in moleculele de aer ale unei unde. Cand gradul de miscare in molecule creste, acestea lovesc urechea cu o forta mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai puternic. O comparatie de unde sonore la amplitudine scazuta, medie, si inalta demonstreaza schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeasi frecventa, si ar trebui sa sune la fel doar ca exista o diferenta perceptibila in volum.
Amplitudinea unei unde sonore este gradul de miscare al moleculelor de aer din unda. Cu cat amplitudinea unei unde este mai mare, cu atat moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii si sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimata in unitati masurand distanta pe care se intind moleculele de aer, sau diferenta de presiune intre compresie si extensie ale moleculelor, sau energia implicata in proces. Cand cineva vorbeste normal, de exemplu, se produce energie sonora la o rata de aproximativ o suta de miime dintr-un watt. Toate aceste masuratori sunt extrem de dificil de facut, si intensitatea sunetului este exprimata, in general, prin compararea cu un sunet standard, masurat in decibeli.
Caracteristici fizice:
Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand trei caracteristici perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund exact a trei caracteristici fizice: frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt legate armonic.
Frecventa:
Noi percepem frecventa ca sunete mai "inalte" sau sunete mai "joase". Frecventa unui sunet este numarul de perioade, sau oscilatii, pe care o unda sonora le efectueaza intr-un timp dat. Frecventa este masurata in hertzi, sau perioade pe secunda. Undele se propaga si la frecvente mari si la frecvente joase, dar oamenii nu sunt capabili sa le auda in afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frecvente dorite prin metode diferite. De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi creat activand o boxa cu un oscilator care actioneaza pe aceasta frecventa. Un curent de aer poate fi intrerupt de o roata dintata cu 44 de dinti, care se roteste cu 10 rotatii/secunda; aceasta metoda este folosita la sirena. Sunetul produs de boxa si cel produs de sirena, la aceeasi frecventa este foarte diferit in calitate dar corespund la inaltime.
Intensitatea sunetului:
Intensitatile sunetului sunt masurate in decibeli(dB). De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea soaptelor este in medie 10 dB, si intensitatea fosnetului de frunze este de 20 dB. Intensitatile sunetului sunt aranjate pe o scara logaritmica, ceea ce inseamna ca o marire de 10 dB corespunde cu o crestere a intensitatii cu o rata de 10. Astfel, fosnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens decat soapta. Distanta la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia, care reprezinta rata medie a cursului energiei pe unitatea de suprafata perpendiculara pe directia de propagare. In cazul undelor sferice care se raspandesc de la un punct sursa, intensitatea variaza invers proportional cu patratul distantei, cu conditia sa nu se piarda energie din cauza vascozitatii, caldurii, sau alte efecte de absorbtie. Astfel, intr-un mediu perfect omogen, un sunet va fi de 9 ori mai intens la distanta de 1 unitate de origine decat la 3 unitati. In propagarea sunetului in atmosfera,schimbarile in proprietatile fizice ale aerului, cum ar fi temperatura, presiune si umiditate,produc scaderea amplitudinii undei sau imprastierea acesteia, asa ca legea de mai sus nu este aplicabila in masurarea intensitatii sunetului in practica.
Perceptia notelor:
Daca urechea unei persoane tinere este testata de un audiometru, se va observa ca este sensibila la toate sunetele de la 15-20 Hz pana la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor in virsta este mai putin acut, mai ales la frecvente mai inalte. Gradul in care o ureche normala poate separa doua note de volum putin diferit sau de frecventa putin diferita variaza in diferite raze de volum si frecventa a notelor. O diferenta in inaltime de aproape 20%(1 decibel,dB), si o diferenta in frecventa de 1/3%(aproximativ 1/20 dintr-o nota) poate fi distinsa in sunete de intensitate moderata la frecventele la care urechea este sensibila (intre 1.000-2.000 Hz). Tot in acest interval, diferenta intre cel mai mic sunet care poate fi auzit si cel mai puternic sunet care poate fi perceput ca sunet (sunetele mai puternice sunt "simtite", sau percepute ca stimuli durerosi) este de aproape 120 dB(de aproximativ 1 trilion de ori mai puternic).
Toate aceste teste de senzitivitate se refera la note pure, cum ar fi cele produse de un oscilator electronic. Chiar si pentru astfel de note urechea este imperfecta. Note de frecventa identica dar cu intensitate foarte diferita par ca difera putin in inaltime. Mai importanta este diferenta intre intensitati aparent relative cu frecvente diferite. La volum inalt urechea este aproximativ la fel de sensibila la toate frecventele, dar la volum mai mic urechea este mai sensibila la frecventele mijlocii decat la cele mari sau mici. Astfel, aparatele care reproduc sunetele si functioneaza perfect, par ca nu reproduc corect notele cele mai mici si cele mai mari, daca volumul este scazut.
Reflexia:
Sunetul este guvernat de reflexie de asemenea, respectand legea fundamentala ca unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenta. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic depinde de reflexia sunetelor propagate in apa. Un megafon este un tub tip cornet care formeaza o raza de unde sonore reflectand unele dintre razele divergente din partile tubului. Un tub similar poate aduna undele sonore daca se indreapta spre sursa sonora capatul mai mare; astfel de aparat este urechea externa a omului.
Refractia:
Sunetul, intr-un mediu cu densitate uniforma, se deplaseaza inainte intr-o linie dreapta. Insa, ca si lumina, sunetul este supus refractiei, care indeparteaza undele sonore de directia lor originala. In regiuni polare, de exemplu, unde aerul de langa pamant este mai rece decat cel ce se afla la inaltimi mai ridicate, o unda sonora indreptata in sus care intra in zona mai calda din atmosfera este refractata inspre pamant. Receptia excelenta a sunetului in directia in care bate vantul si receptia proasta invers directiei vantului se datoreaza tot refractiei. Viteza vantului este, de obicei, mai mare la altitudini ridicate decat la nivelul pamantului; o unda sonora verticala care se deplaseaza in directia vantului este refractata inspre pamant in timp ce aceeasi unda indreptata invers directiei vintului, este refractata in sus.
Trei tipuri importante de sunete obisnuite:
In discutie, muzica, si zgomot, notele pure sunt rareori auzite. O nota muzicala contine in plus de o frecventa fundamentala, tonuri mai inalte care sunt armonici ale frecventei fundamentale. Vocea contine un amestec complex de sunete, dintre care unele (nu toate) sunt in relatie armonica intre ele. Zgomotul consista intr-un amestec de multe frecvente diferite intr-un anumit interval; este astfel comparabil cu lumina alba, care consta intr-un amestec de lumini de culori diferite. Zgomote diferite sunt distinse prin diferite distributii ale energiei in mai multe intervale de frecventa.
Cand o nota muzicala continand niste armonici ale unei note fundamentale, dar lipsindu-i unele armonici sau chiar fundamentala insasi, este transmisa la ureche, urechea formeaza diferite sunete sub forma sumei sau diferentei frecventelor, astfel producand armonicile sau fundamentala lipsa in sunetul original. Aceste note sunt si ele armonici ale notei fundamentale. Aceasta anomalie a urechii poate fi folositoare. Aparatele ce reproduc sunete si nu au boxe foarte mari, de exemplu, nu pot produce, in general, sunete de inaltime mai mica de anumite valori; totusi, o ureche umana ce asculta la astfel de echipament poate reda nota fundamentala rezolvand frecventele sunetului din armonicile sale. O alta imperfectie a urechii in prezenta sunetelor normale este incapabilitatea de a auzi note de frecventa inalta cand este prezent sunet de frecventa joasa de intensitate considerabila. Acest fenomen se numeste mascare.
In general, vocea este inteligibila si cantecele pot fi satisfacator intelese daca sunt reproduse doar frecventele intre 250 si 3.000 Hz, intervalul de frecventa a telefoanelor, chiar daca unele sunete din limbajul nostru au frecvente de aproape 6.000 Hz. Pentru naturalete, insa, trebuie reproduse frecventele de la 100 la 10.000 Hz. Sunetele produse de unele instrumente muzicale, pot fi reproduse natural doar la frecvente relativ scazute, si unele zgomote pot fi reproduse doar la frecvente relativ inalte.
Unde sonore caracteristice:
Fiecare instrument produce o anumita vibratie caracteristica. Vibratiile calatoresc prin aer sub forma undelor sonore care ajung la urechile noastre, dandu-ne posibilitatea sa identificam instrumentul chiar si daca nu il vedem. Cele patru unde sonore aratate in poza arata forma vibratiilor unor instrumente comune. Un diapazon scoate un sunet pur, vibrand regulat intr-o forma curbata. O vioara genereaza un sunet voios si o unda sonora cu forme ascutite. Flautul produce un sunet tandru, adevarat, si o forma relativ curbata. Diapazonul, vioara, si flautul, cantau toate aceeasi nota, de aceea, distanta dintre punctele inalte ale undei este aceeasi pentru fiecare unda. Un gong nu vibreaza intr-un sablon obisnuit ca celelalte trei instrumente. Forma undei este ascutita si libera, iar inaltimea sa nu este, in general, recunoscuta.
Viteza sunetului:
Frecventa unei unde sonore este o masura a numarului de unde care trec printr-un punct dat intr-o secunda. Distanta dintre doua varfuri succesive ale undei (ventre) se numeste lungime de unda. Produsul dintre lungimea de unda si frecventa este egal cu viteza de propagare a undei, si este aceeasi pentru sunetele de orice frecventa (daca sunetul se propaga in acelasi mediu la aceeasi temperatura). Viteza de propagare in aer uscat la temperatura de 0° C(32° F este de 331,6 m/sec). Daca temperatura este marita, viteza sunetului creste; astfel, la 20° C, viteza sunetului este 344 m/sec. Schimbarile presiunii la o densitate controlata, nu au nici un efect asupra vitezei sunetului. Viteza sunetului in alte gaze depinde doar de densitatea acestora. Daca moleculele sunt grele, se misca mai greu, iar sunetul se propaga mai incet. De aceea sunetul se propaga putin mai repede in aer mai umed decat in aer uscat, deoarece aerul umed contine un numar mai mare de molecule mai usoare. Viteza sunetului in cele mai multe gaze depinde de asemenea de un alt factor, caldura specifica, care afecteaza propagarea undelor sonore. Sunetul se propaga, in general, mult mai repede in lichide si solide decat in gaze. Si in lichide si in solide, densitatea are acelasi efect ca in gaze; adica, viteza este invers proportionala cu radacina patrata a densitatii. Viteza mai variaza si direct proportional cu radacina patrata a elasticitatii. Viteza sunetului in apa, de exemplu, este aproximativ 1525 m/sec la temperaturi normale dar creste foarte mult cand creste temperatura. Viteza sunetului in cupru este de aproape 3353 m/sec la temperaturi normale si scade odata cu cresterea temperaturii (din cauza elasticitatii care scade); in otel, care este mult mai elastic, sunetul se propaga cu o viteza de aproape 4877 m/sec, propagandu-se foarte eficient. Undele sonore calatoresc mai rapid si mai eficient in apa decat in aer uscat, permitand animalelor cum ar fi balenele sa comunice intre ele de la distante foarte mari. Balenele si casalotii folosesc undele sonore si pentru a le ajuta sa navigheze in ape intunecate, directionand si primind undele sonore la fel ca un radar al unei nave sau submarin.

Motorul Otto si Diesel

Rudolf Diesel a foast inventatorul motorului diesel, mororulu care functiaoneaza cu ajutoril motorinei.S-a nascul pe 18 martie 1858 la Paris, si a trait pana pe 29 septembrie 1913. Incepand din 1885, timp de 13 ani, Diesel a lucrat la motorul sau, intr-un laborator-magazin din Paris. Primul model al lui Diesel a aprut pe la sfarsitul lui 1896 si inceputul lui 1987.
Rudolf Diesel a foast inventatorul motorului diesel,adica mororului care functiaoneaza cu ajutoril motorinei.Sa nascul pe 18 martie 1858 la Paris, si a trait pana pe 29 septembrie 1913. Incepand din 1885, timp de 13 ani, Diesel a lucrat la motorul sau, intr-un laborator-magazin din Paris. Primul model al lui Diesel a aprut pe la sfarsitul lui 1896 si inceputul lui 1987.
Motorul Diesel este un motor cu ardere interna in 4 timpi cu aprindere prin injectie.Locul bujiei este luat de o pompa de injectie care pulverizeaza in cilindru motorului la presiunea ridicata.foloseste drept combustibil motorina .
Cei 4 timpi de functionate sunt :
T1Admisia-supapa de admisie este deschisa,pistonul de deplaseaza din PMS in PMI si in cilindru se aspira aerul la presiunea atmosferica.supapa de evacuare este inchisa.Procesul are loc la presiune constanta ,deci este izobar.
T2-Compresia-ambele supape sunt inchise. Pistonul se deplaseaza din PMI in PMS. si aerul este puternic comprimat.iar temperatura ajunge la 700-800 C.Procesul se desfasoara foarte rapid,fara schimb de caldura,deci este adiabatic.
T3 Arderea si detenta- ambele supape sunt inchise.Pistonul se afla la PMS.Pompa de injectie pulverizeaza picaturi foarte fine de motorina in cilindru.Deoarece temperatura in cilindru este mai mare decat temperatura de aprindere a combustibilului,aceasta se aprinde si arde la temperatura constanta,deci,izobar.Prin cantitatea asta se produce cantitatea de caldura Q1. Gazele rezultate din ardere se dilata adiabatic.pistonul se deplaseaza in PMI efectuandu-se lucru mecanic.Timpul 3 este singurul timp motor.
T4-Evacuarea-Supapa de admisie este inchisa,iar cea de evacuare este deschisa.Presiunea scade brusc in cilindru pama la valoarea presiunii atmosferice,procesul avand loc la volum constant,deci izocor, si stemul cedeaza caldura Q2 in exterior. . Pistonul se deplaseaza din PMI in PMS si evacueaza gazele de ardere .Cand pistonul ajunge la capatul cursei se inchide supapa de evacuare si dce deschide supapa de admisie.
Ciclul se reia









Sectiunea tarnsversala la motorul Diesel


Motorul Otto
Motorul Otto este denumit astfel dupa numele inventatorului sau Nikolaus August Otto.Este un motor ce foloseste drept combustibil un amestec de aer si vapori de aer si vapori de benina ce se realizeaza in carburator .Amestecul este aspirat intr-un cilindru cu piston prevazut cu inele comcentrice elastice(segmenti) prin supapa de admisie.
Cu ajutorul unei bujii se produce o scanteie ,combustibilul arde ,producand gaye care imping pistonul si efectuiaya lucrul mecanic.
Pistonul este legat de un sistem biela-manivela care are rolul de a transforma miscarea rectilinie de dus-intors in miscare continua de rotatie.
Prin suparafata de evacuare se asigura eliminarea gayelor de ardere.
Succesiunea de transformari la care participa substanta de lucru repreyinta ciclu de functionate care este format din timpi de functionare
Tipul de functionare reprezinta perioada corespunyatoare deplasarii pistonului de la punctul mort superior (PSM)la punctul mort inferior(PSI) sau invers.Punctul mort superior este pozitia pistonului in care inchide in cilindru un volum minim,iar ce in care inchide un volum maxim este punctul inferior.
Motorul Otto are 4 timpi de functionate :
T1 Admisia-Pistonul se fala in PSI,supapa de admisie S1 se deschide,iar cea de evacuare S2este inchisa.Pistonul se deplaseaza pana in jos pana in PSI si in cilindru se aspira amestecul de aer cu benzina.Procesul are loc la presiune constanta
T2 Compresia-Supapele S1 si S2 sunt inchise.Pistonul incepe sa se deplaseze in sus pana in PMS.Amestecul este puternic camprimat.Bujia produce o scanteie electrica care aprinde amestecul .Din cauza vitezei mari in care se face comprimarea ,procesul are loc practic fara schimb de caldura cu exteriorulfiind o comprimare adiabatica
T3Aprinderea si detenta-Ambele asupape sunt inchise.Pistonul se afla in PMS si amestecul carburantului este puternic comprimat.Bujia produce o scantee electrica care aprinde amestecul.Explozia duce la cresterea puternica a presiunii ce are loc practic la volum constant.apoi amestecul arde progresiv,in toata masa lui ,degajindu-se caldura Q1 caldura primita de motor
Gazele ,rezultate din ardere ,se dcestind adiabatic si imping pistonul in PSI efectuand ducru mecanic.Acesta este singurul timp motor al ciclului.
T4Evacuarea-Supapa de evacuare S2 se deschide si presiunea scade brusc pama la valoarea presiunii atmosferice,intr-un proces practic izocor.In acest proces substantra de lucru cedeaza caldura Q2 in exterior. Pistonul se deplaseaza din PMI in PMS si evacueaza gazele de ardere .
Supapa de evacuare ramane deschisa si cea de admisie inchisa .Pistonul se deplaseala de l;a PMI la PMS si impinge afara gazele arse si destinse la presiunea constanta.Pistonul revine la pozitia initiala si ciclul se reia.






Sectiune intr-un motor Otto
Randamentul real al unui motor Otto este egal cu aproximativ jumatate din randamentul teoretic,datorita diferitelor frecari exisziste inte intr-un motor.

Poluarea sonora

Sunetul este un fenomen fizic care stimuleaza simtul auzului. Sunetul s-a integrat in viata noastra cotidiana incat rareori suntem constienti de toate functiile sale. El ne ofera momente de distractie cand ascultam o simfonie sau cantecul pasarilor. Ne permite sa comunicam cu familia si prietenii nostrii prin intermediul vorbirii. Tot sunetul ne avertizeaza de apropierea unui automobil, ne atrage atentia atuci cand suna telefonul sau bate cineva la usa, sau cand suna sirena unui vapor.
Zgomotul, un sunet nedorit, consista intr-un amestec de multe frecvente diferite intr-un anumit interval; este astfel comparabil cu lumina alba, care consta intr-un amestec de lumini de culori diferite. Zgomote diferite sunt distinse prin diferite distributii ale energiei in mai multe intervale de frecventa.
CARACTERISTICILE SUNETELOR
Fenomenul care sta la baza producerii sunetelor este vibratia unei surse sonore. Sunetul se propaga sub forma de unde elastice numai in substante (gaze, lichide si solide), dar nu se propaga in vid. El se propaga cu viteza de 331m/s i aer. Caracteristicile lui sunt:
inaltimea (exprimata in frecventa vibratiei);
intensitatea (exprimata in energia vibratiei);
Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand trei caracteristici perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund exact a trei caracteristici fizice: frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt legate armonic.
Sunetul se propaga din aproape in aproape sub forma de unde sonore. Propagarea sunetului se face cu viteza constanta, fiecare strat de aer vibrand cu frecventa egala cu cea a sursei sonore.
Sunetul se mai caracterizeaza in functie de trei factori: durata, frecventa si amplitudinea. Durata se refera pur si simplu la intervalul de timp in care urechea este expusa la un sunet. Frecventa, sau tonalitatea, unui sunet, este exprimata in cicluri pe secunda sau hertzi. Gama de frecvente pentru un auz sanatos si normal este de 20 pana la 20000 de cicluri pe secunda. Amplitudinea, sau intensitatea, unui sunet se masoara in decibeli (dB).
NIVELUL APROXIMATIV DE DECIBELI AL UNOR SUNETE OBISNUITE
Respiratia – 10 dB
Soapta – 20 dB
Conversatia – 60 dB
Traficul la orele de varf – 80 dB
Mixerul de alimentare – 90 dB
Un tren in miscare – 100 dB
Ferastraul cu lant – 110 dB
Un avion in miscare – 120 dB
Zgomotul produs de o pusca – 140 dB















SURSE DE SUNETE SI DE ZGOMOTE
Sursele de poluare sonora sunt foarte numeroase si diferite. Acestea sunt: - circulatia sau transporturile;
- industria;
- constructiile si montajele;
- comertul;
- copiii in trenurile de joaca (tipetele lor inregistrand 70-80 dB);
- terenurile sportive si stadioanele (zgomotele provenite din acestea fiind de peste 100 dB);
- animalele (cainii, pisicile, pasarile) pot tulbura linistea mai ales noaptea. Latratul unui caine inregistreaza intensitati sonore de 70-80 dB.
Masurile de combatere a zgomotului se impun ca o necesitate de prim ordin si ele sunt foarte numeroase. Astfel pentru diminuarea zgomotului produs de traficul rutier, perdelele forestiere constituite din arbori si arbusti au capacitatea de a reduce zgomotul cu circa 10 dB.

ZONE AFECTATE DE POLUAREA FONICA
Cele mai poluate orase din Romania din punct de vedere a zgomotului sunt Comarnic, Busteni, Azuga si Valenii de Munte, din cauza traficului rutier greu care tranziteaza centrul civic. In Ploiesti, cele mai afectate zone sunt in Bariera Bucuresti, Piata Hale, intersectia de la Maternitate, Cioceanu si centrul civic.
Pentru reducerea nivelului de zgomot ar trebui create niste rute ocolitoare in orasele afectate pentru autovehiculelor de peste 3,5 tone. In plus ar trebui amplasata niste perdele din arbori in jurul surselor de zgomot si cartierelor de locuit.
ZGOMOTUL SI STAREA DE SANATATE
Pentru a ne imagina modul in care sunetele puternice pot dauna auzului, sa luam urmatorul exemplu. Un raport asupra sigurantei ocupationale compara cilii din urechea interna cu spicele de grau dintr-un lan, iar sunetul care intra in ureche cu vantul. O adiere usoara, sau un sunet incet, va misca varful spicelor de grau fara sa le produca daune. Totusi, daca vantul se intensifica, presiunea exercitata asupra firului de grau va creste. O rafala de vant foarte puternica sau un vant mai slab ce bate continuu pe o perioada indelungata poate provoca graului daune iremediabile sau chiar il poate distruge complet.
La fel reactioneaza la zgomot si minusculii si delicatii cili din urechea interna. O puternica si neasteptata „rafala” de zgomot poate distruge tesuturile urechii interne, lasand cicatrice care pot duce la pierderea permanenta a auzului. In plus, expunerea indelungata la nivele de zgomot periculoase poate distruge pentru totdeauna delicatii cili. Odata distrusi, ei nu se mai regenereaza. Efectele secundare pot fi tinitusul – tiuitul sau vajaitul in urechi ori in cap.
Desi ereditarea sau unele accidente neprevazute pod duce la pierderea auzului, putem lua masuri de precautie pentru a ne ocroti pretiosul timt al auzului. Este bine sa cunoastem dinainte posibilele pericole care ne-ar putea cauza probleme de auz. Un audiolog a spus ca „a astepta sa apara o problema inainte de a trece la actiune seamana cu a aplica un ecran solar dupa ce v-ati ars deja”.
In general, problema o constituie nu atat ce ascultam, cat felul cum ascultam. De exemplu, daca folositi casti stereo, ar fi bine sa reglati aparatul la un volum destul de mic pentru a auzi ceea ce se petrece in jurul vostru. In cazul in care aparatul stereo din masina sau din casa este reglat la un volum atat de mare incat acopera o conversatie purtata pe un ton obisnuit, acest lucru ar putea fi un indiciu ca sunetul este suficient de tare pentru a va afecta auzul. Specialistii avertizeaza ca expunerea timp de doua, trei ore la zgomote de 90 de decibeli poate dauna urechii. Cand va aflati in locuri zgomotoase, sunt recomandate antifoane sau alte mijloace de protejare a auzului.
Urechea este un mecanism fin, mic si minunat. Cu ajutorul ei putem auzi numeroasele sunete frumoase din lumea inconjuratoare. In mod sigur, acest pretios dar al auzului merita se fie ocrotit!

Oglinzile

Fiind o stiinta practica, optica trebuie sa se bazeze pe un numar cat mai mare de instrumente si aparate care sa satisfaca necesitatile practice date. Aceste instrumente si aparate sunt alcatuite din componente optice, care, in raport cu tipul respectiv, indeplinesc anumite functii bine determinate.
Una dintre aceste componente optice o reprezinta oglinzile.
In raport cu forma suprafetelor reflectate, oglinzile pot fi oglinzi plane sau oglinzi sferice, acestea din urma fiind concave sau convexe.
Ori de cate ori o suprafata plana se caracterizeaza printr-un coeficient de reflexie mare, aceasta poate fi considerata, din punct de vedere optic, o oglinda plana.
Oglinzile plane pot fi obtinute astfel:
prin depunerea unui strat reflectant pe una dintre cele doua fete ale unui suport transparent, cu suprafetele plan-paralele si de grosime convenabila;
prin slefuirea cat mai fina a suprafetei plane a unui suport netransparent cu fetele plan-paralele;
prin folosirea suprafetei plane de separare dintre doua medii transparente cu indici de refractie diferiti, care poate reflecta o mare parte din lumina incidenta.
Cand suprafata plana reflecta numai o parte din lumina incidenta, cealalta parte fiind transmisa, oglinda obtinuta se numeste oglinda semitransparenta sau divizor de fascicul.
Pentru marirea coeficientului de reflexie a unei oglinzi, suprafata reflectanta a acesteia se acopera cu un strat metalic subtire. Exista diferite metode folosite pentru depunerea stratului metalic, coeficientii de reflexie corespunzatori depinzand de lungimea de unda (tabelul 1) si de natura materialului folosit.
Coeficientii de reflexie ai oglinzilor acoperite cu straturi metalice subtiri (%)
λ (μm) lungimea de unda
Al
Ag
Au
Cu
Rh
Pt
0.220
0.240
0.260
0.280
0.300
0.315
0.320
0.340
0.360
0.380
0.400
0.450
0.500
0.550
0.600
0.650
0.700
0.750
0.800
91.5
91.9
92.2
92.3
92.3
92.4
92.4
92.
5
92.5
92.5
92.4
92.2
91.8
91.5
91.1
90.5
89.7
88.6
86.7
28.0
29.5
29.2
25.2
17.6
5.5
8.9
72.9
88.2
92.8
95.6
97.1
97.9
98.3
98.6
98.8
98.9
99.1
99.2
27.5
31.6
35.6
37.8
37.7
37.3
37.1
36.1
36.3
37.8
38.7
38.7
47.7
81.7
91.9
95.5
97.0
97.4
98.0
40.4
39.0
35.5
33.0
33.6
35.5
36.3
38.5
41.5
44.5
47.5
55.2
60.0
66.9
93.3
96.6
97.5
97.9
98.1
57.8
63.2
67.7
70.7
73.4
75.0
75.5
76.9
78.0
78.1
77.4
76.0
76.6
78.2
79.7
81.8
82.0
82.6
83.1
40.5
46.9
51.5
54.9
57.6
59.4
60.0
62.0
63.4
64.9
66.3
69.1
71.4
73.4
75.2
76.4
77.2
77.9
78.5
De regula depunerile se fac in vid foarte inalt, fie prin evaporare, fie prin pulverizare catodica. Caracteristicile stratului metalic subtire, depus pe suprafata oglinzii depind puternic de calitatea vidului la care se face depunerea si de rata de evaporare a materialului depus. Prin imbunatatirea tehnologiei vidului si calitatea oglinzilor a crescut foarte mult. Factorii care afecteaza reflectanta straturilor depuse sunt:
presiunea din camera de evaporare;
rata de evaporare;
grosimea stratului depus;
temperatura suportului;
unghiul de incidenta sub care cad vaporii pe suprafata care se acopera;
puritatea materialului depus;
imbatranirea in contact cu aerul atmosferic.
Daca depunerile se fac intr-un vid mai bun de 10-6 torri, factorul cel mai important pentru obtinerea unor straturi subtiri cu reflectanta mare si in domeniul ultraviolet al spectrului este evaporarea rapida. Straturile opace cu grosimea de 600-700 Å trebuie obtinute in una sau doua secunde. Temperatura materialului pe care se fac depunerile nu trebuie sa fie mai mare de 50ºC, grosimea stratului depus trebuie sa nu fie mai mare de 1500 Å, iar unghiul de incidenta al depunerii sa nu fie mai mare de 30º. Efectul unor depuneri incorecte se manifesta prin micsorarea coeficientului de reflexie, cand lungimea de unda scade, domeniul ultraviolet fiind mult mai afectat decat domeniul infrarosu.
Constantele optice care influenteaza proprietatile optice ale metalelor folosite pentru depuneri de straturi subtiri, sunt indicele de refractie, n si coeficientul de absorbtie α.
Constantele optice si reflectanta la incidenta normala
Metalul
λ (nm)
n
α
r (%)
Al
220
260
300
340
380
0.14
0.19
0.25
0.31
0.37
2.35
2.85
3.33
3.80
4.25
91.8
92.0
92.1
92.3
92.6
Ag
400
500
600
700
800
0.075
0.050
0.060
0.075
0.090
1.93
2.87
3.75
4.62
5.45
93.9
97.9
98.4
98.7
98.8
Au
550
600
700
800
900
0.33
0.20
0.13
0.15
0.17
2.32
2.90
3.84
4.65
5.34
81.5
91.9
96.7
97.4
97.8
Cu
550
600
800
1000
3000
0.76
0.19
0.17
0.20
1.22
2.46
2.98
4.84
6.27
17.1
66.9
92.8
97.3
98.1
98.4
Rh
546
1.62
4.63
77.1
In ultimul timp, peste stratul reflectant metalic se depune un strat protector, care, pe langa rolul de a proteja stratul metalic, conduce si la cresterea proprietatilor reflectante ale oglinzilor. Stratul protector este un strat dielectric. Folosindu-se perechi de astfel de straturi dielectrice protectoare, convenabil alese, se obtin cele mai bune performante.
Ca material cu indice de refractie mare folosit pentru depunerea straturilor dielectrice se foloseste dioxidul de ceriu cu indicele de refractie cuprins in domeniul 2.3 - 2.4. Ca materiale cu indicii de refractie mici se folosesc MgF2 ( n=1.38 ), Al2O3 ( n=1.46 ) si SiO3 ( n=1.55 ). O protectie foarte buna si o crestere a reflectantei se obtin folosind perechile de straturi Al2O3 + TiO2. In domeniul ultraviolet sunt recomandate perechile de materiale MgF2 + ThO2 si SiO2 + ThO2.
Deoarece in domeniul infrarosu al spectrului reflectanta oglinzilor acoperite cu straturi metalice este de aproximativ 99%, nu se pune problema imbunatatirii reflectantei prin folosirea unor straturi protectoare care sa creasca reflectanta.
Imaginile obiectelor luminoase, formate de oglinzile plane, sunt imagini virtuale, asemanatoare cu obiectul si situate la distanta egala, in spatele oglinzii. De retinut este faptul ca imaginea unui obiect orientat dreapta va fi orientat stanga.
Imaginile luminoase, formate de oglinzile sferice, depind de conditia daca oglinda este concava sau convexa si de distanta de la obiect la oglinda. Modul de obtinere a imaginilor este, in linii mari, analog celui pe care l-am prezentat in cazul suprafetelor sferice, numai ca in cazul oglinzilor trebuie folosita legea reflexiei. Imaginea data de o oglinda sferica este, din anumite puncte de vedere, superioara imaginii date de o lentila, in special daca nu se iau in vedere efectele cromatice.

Legea lui Joule

ENERGIA ELECTRICA. LEGEA LUI JOULE.
Circuitul electric prezentat in figura alaturata contine o baterie cu t.e.m. E = 120V si rezistenta interna r = 1,2Ω, trei becuri si un rezistor de rezistenta R3 = 108,8Ω. Unul dintre becuri are rezistenta R1 = 20Ω, iar celelalte doua au fiecare rezistenta R2 = 40Ω. Determinati : a) rezistenta electrica echivalenta a circuitului exterior sursei; b) intensitatile curentilor electrici din ramurile circuitului; c) energia degajata sub forma de caldura in rezistorul R3 in timpul t = 1h.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________
In figura alaturata este prezentata o portiune dintr-un circuit electric de curent continuu.
Energia disipata in circuit in 10 minute este:
a. 1,2 KJ
b. 2,2 KJ
c. 3,2 KJ
d. 4,2 KJ
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Circuitul electric a carui diagrama este ilustrata in figura alaturata contine o baterie cu t.e.m. E si rezistenta interna r = 0,5 Ω si trei rezistoare avand rezistentele electrice R1 = 10 Ω, R2 = 5 Ω si R3 = 4 Ω. Cunoscand ca intensitatea curentului care strabate rezistorul R1 este I1 = 2 A si neglijand rezistenta electrica a firelor conductoare din ciruit, determinati: a) valorile intensitatilor I2 si I3 ale curentilor care strabat rezistoarele R2 si R3; b) t.e.m. a bateriei; c) energia electrica dispata prin efect Joule intr-un minut in rezistorul R1.
________________________________________________________________________________________________________________________________
Un fir din crom-nichel (p=10-5 Ωm) cu lungimea l = 1 m si sectiunea S = 0,1 mm2 este legat la bornele unei surse cu t.e.m. E = 24V si rezistenta interna neglijabila.a) calculati rezistenta electrica a firului; b) determinati intensitatea curentului prin fir; c) din firul dat se realizeaza un contar inchis de forma unui dreptunghi cu una din laturi d = 0,3m. Se leaga mai intai bornele sursei la capetele unei laturi mici a dreptunghiului si apoi la capetele diagonalei dreptunghiului. Determinati de cate ori este mai mare caldura degajata, in acelasi timp, in primul caz fata de cel de al doilea.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aceeasi masa de apa, cu aceeasi temperatura initiala, fierbinte intr.-un fierbator in timpul t1 = 20 min, cand acesta este alimentat de la o sursa de curent electric a carei tensiune este U1 = 120V si in timpul t2 = 28 min, cand alimentarea se face de la o sursa a carei tensiune este U2 = 110V. Presupunand, pentru simplificare, ca pierderile de caldura sunt proportionale cu timpul de incalzire, sa se afle cat timp t3 fierbe apa daca fierbatorul este alimentat de la o sursa a carei tensiune este U3 = 100V.
__________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Un fierbator are trei infasurari. Conectand cate una din ele la retea, timpii pana cand apa din recopient ajunge la fierbinte cand:
1) doua dintre infasurari se leaga in serie, iar a treia in paralel;
2) doua dintre infasurari se leaga in paralel, iar a treia in serie;
3) se leaga toate trei in serie;
4) se leaga toate trei in paralel.

Electricitatea

13. TENSIUNEA ELECTRICA INTRE DOUA PUNCTE (UAB) .
In circuitul din figura alaturata sursele identice cu t.e.m. E = 15 V si rezistenta interna r alimenteaza cele doua becuri identice de rezistenta R = 9 Ω. Ce tensiune este intre punctele A si B in acest caz? Dar intre punctele B si C?
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Circuitul din figura alaturata este alcatuit din doua generatoare, cu t.e.m. E1 = 6 V, E2 = 9 V si rezistentele interne r1 = 1 Ω si r2 = 2 Ω si rezistoarele cu rezistentele electrice R1 = 22 Ω si R2 = 33 Ω, grupate in paralel. Sa se determine: a) rezistenta electrica echivalenta a circuitului exterior; b) intensitatea curentului ce strabate generatoarele; c) diferenta de potential dintre doua puncte A si B ale circuitului.
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Circuitul din figura alaturata se compune din trei surse de curent continuu cu t.e.m. E1 = 10 V; E2 = 50 V; E3 = 20 V si rezistentele interne r1=r2= 0 Ω si r3 = 6 Ω. Sa se calculeze diferenta de potential dintre doua puncte 1 si 2,(U12).
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Se da circuitul din figura alaturata in care se cunosc: E1 = 8 V, r1 = 3 Ω, E2 = 48 V, r2 = 2 Ω si R = 2 Ω. Sa se calculeze: a) intensitatile curentilor din laturile circuitului; b) tensiunea dintre noduri (U); c) tensiunea U0 la bornele surselor, la functionarea in gol ( R à 8 ); d) intensitatea curentului Isc , la functionarea in scurtcircuit ( R = 0 ).
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
In circuitul din figura alaturata se cunosc E1 = E3 = 9V , E2 = 4,5 V, r1 = r2 = r3 = 1 Ω si R = 100 Ω. Sa se calculeze tensiunea electrica intre punctele A si B.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
La o sursa de curent cu tensiunea U = 220 V se conecteaza patru becuri cu tensiunea nominala de U6 = 110V fiecare. Sa se calculeze tensiunea electrica intre punctele A si B.


_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Se da circuitul din figura alaturata, in care rezistoarele R = 5,00 Ω , R1 = 12,0 Ω, R2 = 1,00 Ω, R3 = 4,00 Ω, R4 = 12,0 Ω, R5 = 2,00 Ω , t.e.m a sursei este E = 110V si rezistenta interioara a sursei R1 = 1,00 Ω. Neglijand rezistentele conductoarelor de legatura, sa se calculeze: a. intensitatile curentilor care circula prin laturile retelei; b. potentialele punctelor M si N fata de punctul P legat la pamant; c. puterea debitata de sursa, puterea utila, precum si randamentul; d. cantitatea de apa ce se poate incalzi de la temperatura initiala ti = 15o C pana la temperatura tf = 100o C in timp de t =1,00 h, folosindu-se un incalzitor cu randamentul η = 0,85, in interiorul caruia se afla rezistorul cu rezistenta R.
_____________________________________________________________________________________________________________________________________________
In circuitul din figura alaturata, R1 = 4 Ω, R2 = 6 Ω, R3 = 2 Ω, r1 = r2 = 1 Ω, E1 = 18V, E2 = 46V. Sa se calculeze intensitatea curentului prin circuit si potentialele punctelor A, B, C, D, E.

_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
In circuitul din figura alaturata se cunosc E1 = 8V, E2 = 6V, E3 = 2V, E4 = 8V, iar rezistentele au valorile R1 = 30 Ω, R2 = 20 Ω,R3 = 10 Ω, R4 = 40 Ω. Se cere: a) intensitatea curentului electric din circuit; b) diagrama de variatie a potentialelor pe circuit.



_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Se da circuitul din figura alaturata, la care se cunosc t.e.m ale surselor E1 = 6V, E2 = 4V. Se cere valoarea U1 a tensiunii intre punctele a si b dupa ce se inverseaza bornele sursei E2 pentru cazurile cand, inainte de inversare, tensiunea U avea valorile: a) U = 3V; b) U = -3V
_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Un dipol activ este protejat legandu-i in serie un conductormetalic de rezistenta R = 12 Ω. Caracteristica curent-tensiune a generatorului liniar de tensiune astfel obtinut, este ilustrata in figura alaturata. Tensiunea electromotoare E a diapolului activ si rezistenta sa interna r au valorile: a) E = 3,6V; r = 0,5 Ω; b) E = 3,6V; r = 0,75 Ω; c) E = 4,6V; r = 1,2 Ω; d) E = 4,6V; r = 1,5 Ω.

Mirajul optic

Mirajul este un fenomen optic produs prin refractia treptata a razelor de lumina in straturile de aer cu densitati diferite (de exemplu, in straturile de aer din vecinatatea solului, atunci cand temperatura acestuia este diferita de aceea a atmosferei). Datorita mirajului, obiectele departate, aflate in apropierea orizontului, apar insotite de imaginea lor rasturnata. In general, apar doua tipuri de miraje. Cand straturile de aer inferioare sunt mai calde (de exemplu: la amiaza, in desert; de-a lungul unei sosele), imaginea rasturnata se afla sub obiect. Acesta este un miraj inferior.
Cand straturile de aer inferioare sunt mai reci (de exemplu: dimineata, in desert; pe marile de la latitudini mari), imaginea se vede deasupra obiectului. Acesta este mirajul superior. In acest caz, daca obiectul se afla sub linia orizontului, este posibil sa se vada numai imaginea lui.
Uneori, curbarea razelor in sus produce reflexii multiple pe straturi de aer atmosferic si se observa imagini ciudate, drepte si rasturnate, care variaza din clipa in clipa, in functie de distanta observatorului fata de obiect si de distributia temperaturii in atmosfera. Acest miraj este bine cunoscutul fata morgana.
Aparitia mirajului se explica foarte usor: indata ce privirea este indreptata asupra unui punct de pe suprafata Pamantului dincolo de o anumita limita, raza vizuala patrunde in straturile incalzite ale aerului (in care indicele de refractie se micsoreaza) sub un unghi suficient de inclinat pentru a suferi intr-un punct o reflexie totala. Efectul este identic cu asezarea unei oglinzi in acest punct: obiectul pare ca se imparte in doua: o parte superioara si una inferioara, rasturnata si identica cu prima.
Curbura suprafetei Pamantului si curbarea obisnuita a razelor exercita o mare influenta asupra mirajelor indepartate. Din cauza curburii suprafetei Pamantului, baza obiectelor indepartate ramane invizibila mai jos de o anumita "linie de disparitie". Intre aceasta "linie de disparitie" si linia "limita" situata ceva mai sus, se afla acea parte a obiectului care se vede reflectata.






Mirajul inferior




Aerul rece este mai dens decat aerul cald, de aceea se produce refractie la trecerea din aerul cald in aerul rece. Imaginea arata o raza de lumina care vine dinspre cer spre pamantul cald. Daca aerul aflat deasupra pamantului este mai cald decat cel de mai sus, raza de lumina se curbeaza concav pe traiectorie. Odata ce raza intra in campul vizual al privitorului, ochiul o receptioneza ca fiind linia orizontului, care reprezinta tangenta curburii pe care o ia raza de lumina in momentul in care intalneste ochiul. Rezultatul este un miraj inferior deoarece cerul de deasupra se observa pe pamant. Privitorul poate interpreta incorect aceasta viziune ca o apa in care se reflecta cerul.
In conditii normale, aerul din atmosfera se raceste cu un 1 grad Celsius la 100 de metri diferenta (pe masura ce urcam). Pentru ca mirajul sa se produca, gradientul temperaturii trebuie sa fie mult mai mare. Conform lui Minnaert, marimea gradientului trebuie sa fie de cel putin 2°C/m, iar mirajul nu se va intensifica pana cand marimea nu atinge 4 sau 5°C/m. Aceste conditii pot sa apara acolo unde are loc o incalzire puternica la nivelul pamantului, de exemplu cand soarele incalzeste nisipul sau asfaltul.
Imaginile de mai sus reprezinta exemple de miraj inferior. Obiectul real este cerul (albastru) sau orice alt obiect indepartat aflat in acea directie, insemnand ca noi vedem un petic luminos de culoarea cerului in care par sa se reflecte obiectele apropiate. Pentru calatorii obositi in desert, el apare ca apa dintr-o oaza. Pe drumurile asfaltate, fenomenul poate sa apara ca o apa sau chiar ulei pe portiuni disparate. Acesta este numit mirajul al desertului si, respectiv, mirajul pe autostrada. A se lua in considerare ca nisipul si asfaltul pot deveni foarte fierbinti cand sunt expuse la soare, atingandu-se cu usurinta o temperatura cu 10°C mai mult decat temperatura aerului, la un centimetru deasupra, destul pentru ca sa produca mirajul.
Razele de lumina care vin de la un obiect aflat la o anumita distanta trec toate prin acelasi strat de aer si sunt inclinate toate sub acelasi unghi. De aceea, razele care vin de deasupra obiectului vor ajunge mai jos decat cele de sub obiect. De obicei, imaginea este inversata, formand iluzia ca imaginea cerului vazut de la distanta este chiar un lac sau o baltoaca de ulei care se comporta ca o oglinda.
Mirajele inferioare nu sunt stabile. Aerul cald se ridica, iar cel mai rece (fiind mai dens) coboara, astfel incat straturile se vor amesteca, creand turbulente. Imaginea va fi deformata. Poate sa vibreze, poate sa se extinda vertical (inalt) sau orizontal (aplecat). Daca sunt mai multe straturi de temperatura, cateva miraje se pot combina, putand cauza chiar imagine dubla. In orice caz, mirajele nu se intind pe mai mult de o jumatate de grad inaltime (aceeasi marime aparenta a soarelui si a lunii) si de la o distanta de numai cativa kilometri de obiect.
Daca cineva vine spre oras, in timpul verii, in zile caniculare, cand se gaseste la o distanta de circa 4 km si se afla la un nivel mai coborat decat nivelul ora-sului, atunci el vede orasul ca si cum ar fi inundat.













Mirajul lateral

Uneori, putem vedea o variatie a mirajului inferior, la o scara mai mica, pe o suprafata verticala. In aceasta situatie, incalzirea puternica a unei suprafete verticale de catre soare sau o alta sursa interna poate produce o crestere puternica a temperaturii extinzand-o lateral in afara suprafetei. Aceasta conditie poate forma mirajul lateral.
Mirajul lateral va aparea ca o reflexie aparenta in preajma unei imagini si se va forma chiar langa perete ori pe suprafata unei pietre.
Miraj lateral “inferior” rezulta dintr-o crestere mare a temperaturii in apropierea peretelui similara cu conditia producerii mirajului inferior din desert. David K. Lynch si William Livingstone, in cartea lor numita “Lumina si culoarea in natura”, sugereaza ca nu exista nici un motiv ca mirajul lateral “superior” sa nu se poata forma langa un perete cald inconjurat de aer mai rece, insa ei n-ai vazut vreodata un astfel de fenomen.
Mirajul lateral poate aparea langa tarmurile inalte ale marilor si oceanelor, astfel incat o nava aflata in spatele unui promontoriu sa fie “vazuta” (ca in figura anterioara).





Mirajul superior
Mirajul superior poate fi observat sub mai multe forme: obiectul poate fi vazut mai sus, cu susul in jos, mai inalt, mai aproape sau mai departe, depinzand de distanta dintre obiect si observator si de temperatura.
Mirajul superior apare cand locul aerului rece se schimba cu locul aerului cald (respectiv aerul rece e sub aerul cald) conditie cunoscuta meteorologilor sub numele de inversiune de temperatura. Refractia are loc in jos pentru ca aerul mai aproape de pamant este mai rece si deci, mai dens decat aerul de mai sus.
Daca Pamantul ar fi fost o suprafata plata, mirajele superioare nu ar mai fi fost atat de interesante. Pentru ca Pamantul e sferic, razele luminoase se curbeaza aproximativ dupa forma Pamantului, ele putand traversa distante mari si dincolo de orizont. Imaginea obtinuta poate fi mult marimita, obiectul parand foarte apropiat.
Cea mai cunoscuta forma a mirajului superior este cea care se intrevede la orizont. Majoritatea mirajelor de acest fel au loc atunci cand temperatura unei cantitati mari de apa e mult mai rece decat temperatura aerului de deasupra ei sau au loc pe aerul de deasupra unei suprafete de zapada (gheata).
Datorita curbarii razelor, obiectul se vede plutind pe cer, deasupra sau chiar atasat de obiectul initial. In cazului unui miraj intrevazut la orizont puternic, imaginea poate aparea foarte sus pe cer. Aceste miraje pot fi sursa multor legende despre fantome de nave zburatoare, vazute de marinari de-a lungul secolelor.
Daca variatia temperaturii atmosferei prin care trece lumina este direct proportionala cu inaltimea, nu apare nicio deformare a obiectului. Cand variatia temperaturii nu e uniforma si temperatura creste mai rapid decat inaltimea, pe masura ce ne indepartam de suprafata, vor aparea deformari ale obiectului.
Cum mirajele superioare sunt produse de aerul rece care a luat locul aerului cald si invers, ele sunt des intalnite in regiunile polare ale Pamantului, unde suprafata e acoperita cu gheata sau zapada sau mari reci in majoritatea anului. Mirajul arctic este un termen care a fost aplicat mirajului particular superior la latitudinile polare nordice, cand conditiile de aparitie a pamantului la orizont ne permit vederea unor obiecte ce sunt de fapt localizate sub orizontul geometric.
In multe cazuri vedem o marire a varfului obiectului deasupra pozitiei sale. In astfel de cazuri, imaginea se intinde sau se inalta mai mult decat ar fi de asteptat. Acest miraj se numeste miraj de tip turn si este o alta particularitate a mirajului superior.
Mirajul de tip turn este des intalnit in regiunile polare, dar si in timpul verii, langa mase mari de apa relativ reci in comparatie cu temperatura aerului. Astfel de situatii se intalnesc in NV Pacificului in partea Americii de Nord, vara. Acest tip de miraj superior poate fi observat si pe coastele muntilor, pe care le vedem mai inalte si/sau mai inguste. Iluzia formata este a varfurilor conturate inalt si astfel muntii apar mai aproape decat sunt de fapt.
Opusul mirajului turn este mirajul in care imaginea apare mai mica si/sau mai departe decat este. Acest miraj apare cand lumina din jurul obiectului se curbeaza mai mult decat lumina din varful obiectului in calea lui spre ochi, prin acest proces “ridicandu-se” partea inferioara a imaginii mai sus, obiectul aparand presat. Partea inferioara a mirajului poate sa apara ca o zona cu ceata.
Iluzia de acest gen poate fi dezastruoasa pentru marinarii care navigheaza singuri, deoarece sunt indusi in eroare: ei cred ca sunt mai departe cand, de fapt, sunt mult mai aproape de tarm.
De obicei, mirajele superioare sunt mai vizibile ziua, dar conditiile ideale apar noaptea. Formarea inversiunii celor doua straturi diferite de aer (cald, respectiv rece) este mai frecventa in timpul noptii, mai ales in cele de lungi.
Raspandirea surselor artificiale de lumina de-a lungul secolului XX (cum ar fi farurile masinilor si ale camioanelor) pot produce iluzii interesante. De exemplu, mirajul superior poate fi sursa multor (vedenii), iluzii ale UFO noaptea. Iata de ce lumina farurilor automobilelor care circula pe strada (autostrada) poate fi refractata in conditii inversiune de temperatura, astfel farurile sa para ca vin mai degraba din cer decat de pe soseaua pe care circula.
Aceste imagini pot sa apara miscandu-se repede in vazduh sau pot sa dispara in functie de unghiul sau pozitia razei de lumina datorita schimbarilor in miscare ale masinii.

Fata Morgana
Fata Morgana este traducerea italiana a expresiei “Morgan le Fay”. Cuvant cu cuvant, ”fata Morgana” insemna Zana Morgana, o referire la legenda engleza a incantatoarei surori a regelui Arthur, Morgana care a trait intr-un castel sub apa.
Prima mentiune a termenului “fata morgana” in limba engleza din 1818 s-a referit la mirajul observat in stramtoarea Messina, dintre Calabria si Sicilia. Dupa meteorologul William J. Humphreys, Morgana este de asemenea un cuvant de origine britanica desemnand sirenele care au legaturi indepartate cu mirajul. El scrie despre un miraj aparand ca un castel de cristal, ridicadu-se din valurile din stramtoarea Messina, transformand falezele si casele de pe uscatul opus intr-un misterios castel cu turnuri indreptate spre cer. Nu este ciudat ca acest poetic nume sa devina nume generic pentru asa de multe miraje, oriunde s-ar produce ele.
Este des intalnita si in vaile muntilor, in Valea San Louis din Colorado, unde efectul este exagerat datorita curburii fundului vaii, anuland curbura Pamantului. Se poate vedea in marile arctice dimineata sau pe ghetarii Arcticii. Ca si mirajul arctic, Fata Morgana da exploratorilor impresia unor faleze inalte sau munti, dar in realitate sunt doar dealuri domoale si plaje.
Fata Morgana este un miraj complex prin care obiectele de la orizont, cum ar fi insule, faleze, vapoare sau iceberg-uri, apar transformate si alungite ca un castel din povesti.
In apele calme, suprafata netulburata dintre aerul cald peste aerul rece aproape de suprafata pamantului se poate comporta ca o lentila producand o imagine cu susul in jos care pare a pluti. Fata Morgana de obicei este vazuta dimineata, dupa noptile reci.
Alistair Frase, un expert in optica atmosferica de la Universitatea din Pannsylvania asociaza mirajul Fata Morgana cu o situatie in care temperatura creste incet si treptat cu inaltimea de la suprafata pana cand ajunge la un strat subtire de aer in care temperatura creste foarte repede. Acest strat este acoperit de un alt strat la care temperatura creste incet. Aceasta temperatura atmosferica va mari obiectele ale caror raze de lumina trec prin stratul din mijloc. Variatiile minore din spatiu pot proiecta o imagine complexa pana la observator.Variatiile in grad, grosime sau locatie a stratului pot cauza ca suprafetele relativ netede de pe apa sau zapada sa apara ca o linie neregulata de turnuri si coloane verticale.

Incheiere
Fenomenul de miraj a fost explicat de catre Monge, care a participat la campania lui Napoleon Bonaparte in Africa, dand o teorie completa a fenomenului. In Egipt casele sunt construite pe mici ridicaturi de teren. Oamenii le vad inversate, ca si cum s-ar oglindi in apa unui lac. Apropriindu-se de case ei constata ca lacul se indeparteaza si apoi dispare. Explicatia mirajului a mai fost data, aproximativ in aceeasi epoca de catre Monge, iar independent de acesta, de catre Wollaston.
Fenomenul de Fata Morgana fost descris pentru prima oara de catre Brydone in anul 1770 si tot el l-a explicat, aratand ca aerul incalzit si deplasat de catre vanturile de mare intensitate trece intr-o stare de acalmie, stare in care se produce si se observa fenomenul.

Lasere

Laserul a intrat in viata noastra cotidiana, fiind intalnit la tot pasul: de la sistemul de citire a informatiei de pe un compact disc, la spectacolele de lumina ce insotesc concertele in aer liber, la indicatoarele pe ecranele retroproiectoarelor.Unul dintre cele mai noi procedee utilizate in industria constructoare de masini este cel bazat pe ,,amplificarea luminii prin stimularea emisiei de radiati" procedeu cunoscut sintetic sub denumirea de LASER (,,Light Amplification by Stimulated Emision of Radiation"). In fapt, procedeul este o dezvoltare a amplificarii de microunde prin emisie stimulata a radiatiei MASER (,,Mierowave Amplification by Stimulate Emision of Radiation").Laserii sunt dispozitive pentru amplificarea sau generarea undelor electromagnetice din domeniul optic pe baza efectului de emisiune fortata a sistemelor atomice care permiteo concentrare a energiei corespunzatoare unei temperaturi de zeci de mii de grade. In anii 1916 si 1917, Albert Einstein si-a continuat studiile asupra fizicii luminii aratind ca moleculele energizate corespunzator emit lumina de o singura culoare, monocromatica.In 1951 Charles Townes si-a propus sa produca microunde mai puternice cu ajutorul unui oscilator foarte mic. Lui Townes i-a venit ideea ca moleculele de amoniac ar avea dimensiunile corespunzatoare pentru a vibra cu viteza necesara. El a construit primul dispozitiv care amplifica microundele prin emisie stimulata de radiatie si numea acest dispozitiv MASER dupa initialele procesului (Microwave Amplification by Stimulated Emission of Radiation.)Atit Townes cit si alti oameni de stiinta s-au gindit ca acelasi principiu putea fi utilizat si la amplificarea luminii, desi problemele de ordin tehnic erau mai dificile. Biroul de brevete a acordat un credit pentru conceperea unui dispozitiv de amplificare a luminii prin emisie stimulata de radiatie, unui student licentiat de la Universitatea Columbia, Gordon Gould, care a prezentat proiectul unui LASER pe 11 nov. 1957. In ciuda brevetului primit, se considera ca primul laser utilizabil a fost construit de Theodore Harold Maiman, in mai 1960 (laser cu rubin ).Laserii sunt dispozitive cuantice de emisie si amplificare a radiatiei in regiunile optica si cea a microundelor ce isi bazeaza functionarea pe interactiunea a doua sisteme fizice: campul electromagnetic dintr-o cavitate rezonanta si mediul activ situat in aceeasi cavitate rezonanta, format din atomi, ioni, molecule etc.Prin excitarea mediului printr-un procedeu oarecare (ciocniri electronice, transfer rezonant de energie, reactii chimice, campuri electrice si magnetice) in mediul excitat se acumuleaza o mare cantitate de energie electromagnetica, care in anumite conditii poate fi eliberata prin emisie stimulata, sub forma radiatiei laser.Clasificarea laserilor se poate face dupa:natura mediului activ (solid, lichid, gazos);puterea emisa;domeniul de lungimi de unda al radiatiei emise;modul de functionare(continua sau in impulsuri).Laserul cu microundeAcest laser a fost inventat de Townes si Shawlow in 1954. Raza de amoniac trece printr-un concentrator electrostatic pentru a separa moleculele aflate pe nivele energetice superioare.Nu este o coincidenta ca efectul laser a fost aplicat pentru prima oara in regiunea microundelor. Emisiile spontane sunt proportionale cu cubul frecventei de tranzitie, fiind mici in aceasta portiune a spectrului, si putand fi neglijate, in comparatie cu alte procese ca emisiile stimulate si absorptia. Din acest motiv inversia populatiilor sunt obtinute usor cu o energie mica. Prima inversie a populatiilor a fost obtinuta in molecula de amoniac (NH3). Inversia populatiilor in moleculele de amoniac se obtine prin separarea fizica a particulelor aflate pe nivele energetice superioare de cele aflate pe nivele energetice inferioare.Laserul optic
Dupa publicarea lucrarii in care Shawlow si Townes aratau posibilitatea actiunii laserului si in spectrul infrarosu si chiar si in spectrul vizibil nu a trecut mult si multi cercetatori au inceput sa ia in considerare crearea unor astfel de aparate. Multi experti credeau ca primele aparate de acest tip vor folosi un gaz. Insa a fost o mare surpriza cand Maiman, in 1960, a creat un aparat ce folosea rubinul pentru a producea efectul laser in spectrul vizibil.La inceput s-a crezut ca pompajul optic va fi ineficient, insa aceasta se intampla numai pentru ioni cu rezonanta mica, ca cei din gaze sau plasma. In ceea ce priveste ionii metalici, acestia pot absorbi radiatii de lungimi de unda aflate intr-o banda mai larga. Radiatiile cu lungimi de unda de 550 nm. sunt absobite de o populatie de ioni de Cr 3+ aflata intr-un cristal de corindon (care contine Cr203 si Al203 in raport de masa 1:2000), apoi se face o tranzitie rapida, fara modificari de temperatura, spre un nivel inferior metastabil de 5 milisecunde. Daca energia de pompare depaseste o anumita valoare, se poate face o inversie a populatiilor, care sa treaca de la o stare neutra la acest nivel metastabil. Performantele laserului cresc mult daca se afla in interiorul unui rezonator optic. Primul laser optic, construit de Maiman in 1960, era un laser cu pulsatie, din motive de disipare a caldurii si a necesitatii unei energii mari de pompare. Nelson si Boyle au creat in 1962 primul laser continuu cu rubin, inlocuind sursa (o lampa-blit) cu o lampa cu arc.La putin timp dupa ce a fost anuntat prima reusita a laserului optic, alte laboratoare de cercetare au inceput si ele, cu succes, sa faca experimente cu lasere optice care in loc de Cr aveau alte metale rare ca Nd, Pr, Tm, Ho, Er, Yb, Gd si chiar U, iar in locul cristalului de corindon s-a incercat folosirea unei combinatii de Ytriu-Aluminiu-Garnet, CaF2, sau sticla (care era si mai usor de fabricat). Aceste lasere si-au gasit, odata cu imbunatatirea metodelor de fabricatie, si aplicatii practice.Laserul cu rubinLaserul cu rubin este alcatuit, in principal, dintr-un cristal cilindric de rubin, doua oglinzi paralele, argintate sau aurite si un tub de descarcare, in forma de spirala, umplut cu un gaz nobil si conectat la un condensator de mare capacitate . Dupa cum se stie, rubinul este un oxid de aluminiu care contine mici cantitati de ioni de crom. Cilindrul de rubin utilizat are lungimea de cativa centimetri si diametrul de cativa milimetri. Cele doua oglinzi plane si paralele, slefuite cu mare grija, sunt argintate sau aurite in asa fel incat una dintre ele este complet opaca, iar cealalta partial transparenta, ca sa poata permite razelor laser sa paraseasca instalatia. Ele sunt asezate la capetele cilindrului de rubin, uneori se metalizeaza chiar capetele cilindrului. Tubul de descarcare, in forma de spirala, umplut cu neon, xenon sau amestecuri de neon si cripton este conectat la un condensator si functioneaza asemenea blitz-urilor de la aparatele fotografice. Tubul de descarcare emite intr-un timp foarte scurt, de ordinul miimilor de secunda, o lumina obisnuita, dar intensa, care provoaca inversiunea populatiilor in cristalul de rubin. In desfasurarea acestui proces o importanta deosebita il au impuritatile de crom inglobate in cristalul de rubin. Ionii de crom au trei nivele energetice pe care le vom reprezenta simplificat ca in figura 2. in stare normala, ionii de crom au energia E1 corespunzatoare nivelului inferior. Studiu nivelelor energetice ale cromului arata ca daca se iradiaza cristalul de rubin cu lumina verde cu lungimea de unda egala cu 0,560m, produsa de tubul de descarcare, o parte din ionii de crom din starea normala isi vor mari energia datorita absorbtiei radiatiei verzi, trecand intr-o stare energetica superioara E3. In acest caz ionii de crom de pe nivelul E1 pot trece prin pompaj optic pe nivelul E3.Laserul cu rubin, laserul cu patru nivele si laserul cu sticla dopata cu neodim lucreza in general in impulsuri de ordinul milisecundelor eliberand energii cuprinse intre 0,1 si 100 J. Laserii cu mediu activ solid pot fi folositi pentru obtinerea impulsurilor optice ultrascurte, cu intensitate de milioane de wati pe durate de ordinul nanosecundelor.Laserii cu semiconductori
La aplicarea unei tensiuni electrice pe o jonctiune p-n, are loc injectia de purtatori in jonctiune,recombinarea electronilor cu golurile facandu-se cu emisie de fotoni.Mediile active cele mai folosite pentru laserii cu semiconductori sunt: GaAs, GaAlAs , GaP, InSb.Liniile emise de diferitii laseri cu semiconductori se intind intre 0,3-30 micrometri.
Laserii cu gazFunctie de natura chimica a mediului activ, laserii cu gaz se impart in trei categorii:Laserii atomici au ca mediu activ gaze in stare atomica provenite din substante monoatomice sau poliatomice prin disociere (laserul cu heliu-neon, cu oxigen, cu azot). Acesti laseri emit linii situate in infrarosu si vizibil.Laserii ionici isi bazeaza functionarea pe tranzitiile electronice dintre nivelele ionice ale substantelor ionizate (laserul cu argon ionizat, cu hologeni, cu azot, etc.). Acesti laseri emit linii in principal in vizibil si ultraviolet.Laserii moleculari au ca mediu activ un gaz in stare moleculara sau vapori: Liniile emise de acesti laseri se gasesc in majoritate in infrarosu dar sunt cunoscute si in vizibil.Laserii cu lichidLaserii cu lichid cei mai cunoscuti sunt cei cu chelati organici si cei cu coloranti.Mediul activ pentru laserii cu coloranti este format de o substanta fluorescenta dizolvata intr-un solvent (alcool). Largimea spectrala a radiatiei emise este de ordinul sutelor de angstromi, putind fi selectata lungimea de unda dorita, deci laserul este acordabil intr-o banda larga. Laserul cu raze X
Cilindrul de plasma (rosu) este creat de impactul unui laser cu pulsatie de mare putere (albastru).Nu sunt folosite oglinzi, in schimb emisiile spontane sunt amplificate si raza este trimisa in ambele sensuri.A fost creat pentru prima oara de cercetatorii Matthews si Rosen la Lawrence Livermore National Laboratory, in 1985.Tinta este dintr-o foita subtire de seleniu sau un alt element cu numar atomic mare, dispusa pe un substrat de vinil pentru a-i da rigiditate. Aceasta tinta este iradiata din ambele parti de lasere cu pulsatie de mare putere al carei focar are o lungime de cateva sute de ori mai mare decat latimea. Cand raza loveste foita, aceasta “explodeaza”, producand o plasma formata din ioni de seleniu ce au cu 24 de electroni mai putin.In prezent eficienta acestor lasere este foarte scazuta datorita necesitatii unei puteri si frecvente mari a laserului-sursa. O eficienta mai mare s-ar putea obtine printr-o racire rapida, ceea ce duce la trei re-pompari a plasmei puternic ionizate. Insa un hibrid intre racirea la contact si expansiunea adiabatica pare sa fie cel mai promitator.O alta posibilitate promitatoare se bazeaza pe transparenta indusa electromagnetic, pentru o reducere drastica a puterii de pompare necesara si pentru obtinerea mult mai eficientului efect laser fara inversie (cunoscut si sub numele de fazere).Laserele cu plasmaPraful si gazul circumstelar reci se acumauleaza constant in jurul stelelor, care lanseaza jeturi de plasma. Racirea rapida a plasmei cand intalneste aceasta coaja poate mari semnificativ efectul de dezechilibru al expansiunii adiabate. Contactul cu gazul este atat de eficient in racirea rapida incat Oda et al. (1987) au creat un laser cu plasma ce lucreaza in lungimi de unda din extremul ultraviolet folosind numai acest mecanism, fara sa foloseasca expansiunea:Laser cu racire a plasmei la contactul cu gazul (TPD-I): plasma de heliu mentinuta electromagnetic stationar este racita de contactul cu hidrogenul, producand efectul laser in XUV (164 nm) (Institute of Plasma Physics Nagoya, Japonia). Alt avantaj al atmosferei stelare sunt distantele foarte mari, o inversie a populatiilor redusa producand radiatii a caror intensitate creste exponential in amplitudine pe distante mari pana la un punct in care domina spectrul. Cea mai puternica manifestare a laserelor naturale se produce in cuasari.In laserele cu plasma cercetate in laboratoare totul este redus la o scara mult mai mica. Aceasta este insa compensata in parte de faptul ca se pot pune oglinzi de ambele parti ale mediului, pentru a produce o raza laser ce ar fi foarte lunga intr-o extindere virtuala.Utilizari: Laserii de diferite tipuri si-au gasit aplicabilitate in domenii foarte variate,de la parcurile de distractii la armament.Deoarece laserii produc fascicule de lumina de mare energie,cu lungimi de unda specifice si care nu devin divergente atat de repede ca razele naturale de lumina, ei pot fi utilizati pentru a transfera energia intr-un anumit punct, precis determinat. Principalele domenii ale ingineriei in care se aplica laserul sunt:- holografia si interferometria holografica;- comunicatiile optice;- calculatorul si optica integrata;- producerea si diagnosticarea plasmei;- separarea izotopilor;- realizarea standardelor de timp si lungime;- telemetria si masurarea de viteze;- alinieri si controlul masinilor unelte;- masurari de profile si nivele;- controlul automat al masinilor;- incalzirea materialelor fara schimbare de faza;- topirea si sudarea metalelor;- vaporizarea si depunerea de straturi subtiri;- fotografia ultrarapida;- fabricarea si testarea componentelor electronice;Una dintre primele aplicatii ale laserului a fost taierea si sudarea, atat in industrie cat si in practica medicala (in chirurgie, oncologie, stomatologie, dermatologie, oftalmologie si endoscopie).Cei ce se ocupa de industria militara spera sa poata utiliza puterea de taiere si ardere a laserilor la arme. Iar altii, in ideea de a crea noi surse energetice ale viitorului, incearca sa conceapa dispozitive cu laser pentru a declansa reactia de fuziune a hidrogenului.Deoarece devin foarte incet divergente, fascicolele laser pot fi folosite pentru determinarea gradului de planeitate a unei suprafete.Fermierii au intrebuintat laserii pentru a se asigura ca ogoarele lor sunt plane, ceea ce le permite sa le protejeze de eroziune.De asemenea, laserii fac parte integranta din actuala revolutie optica.Aceasta presupune inlocuirea dispozitivelor electronice cu dispozitive fotonice. Dispozitivul fotonic utilizeaza fotoni in loc de electroni, iar laserii sunt surse excelente de fotoni pentru multe aplicatii. Desi principalele dispozitive fotonice aflate in prezent in uz sunt retele de fibre optice de lunga distanta, multi oameni de stiinta prevad aparitia in curand a computerelor fotonice.Printre cele mai bizare se afla utilizarea unor fascicule laser care se intersecteaza pentru a determina atomii aflati in punctual de incrucisare sa stea pe loc. Printre cele mai obisnuite este folosirea interferometriei laser pentru a localiza pozitiile exacte de pe Pamant; de exemplu exista posibilitatea ca laserii sa detecteze microdeplasarile scoartei terestre care preced cutremurile. Interferometrul poate fi ales ca instrument de detectare a distanteor mici, de exemplu el poate detecta micile variatii de grosime ale lentilelor.Utilizind o combinatie de laseri sau radar si interferometru, vehiculele cosmice se pot autoghida cu mare precizie prin vastele spatii interplanetare.