Unde seismice

Cutremurul de Pămînt este unul din cele mai înspământătoare şi distrugătoare fenomene ale naturii de pe Terra. Potenţialul enorm de distrugere se datorează energiei cutremurului, care la un seism deosebit de puternic este de zece-douăzeci de mii de ori mai mare decât energia primei bombe atomice aruncate peste Hiroshima.
Originea cutremurelor:
Distribuţia geografică neuniformă a seismelor pe suprafaţa Terrei îşi găseşte explicaţia în teoria plăcilor tectonice. Conform acesteia, învelişul extern rigid al Pământului este format din cincisprezece plăci tectonice mobile, de 60-100 km grosime, pe unele dintre care se află şi continentele. Aceste plăci litosferice “plutesc” pe astenosferă, stratul de suprafaţă semitopit al mantalei Pământului, şi sub acţiunea curenţilor de convecţie din manta se deplasează extrem de lent, cu o viteză de până la 12 cm pe an. Unele plăci se împing reciproc, iar în anumite locuri o placă alunecă şi coboară sub o altă placă, penetrând la adâncimi cu temperaturi şi presiuni înalte unde se topeşte consumându-se. Altele se îndepărtează una de alta, spaţiul dintre ele fiind completat cu magmă solidificată, care ulterior formează crusta nouă. Unele blocuri imense de crustă terestră alunecă unul faţă de altul.
La marginile dintre plăci mişcarea este frânată de forţa de frecare dintre ele, astfel că în aceste locuri se acumulează tensiuni enorme. Atunci când rocile care întră în contact se rup sau alunecă brusc, se produce o degajare sub formă de unde seismice a energiei acumulate, adică se produce cutremurul propriu-zis. Intensitatea acestuia depinde de suprafaţa de rupere, de adâncimea la care se produce şi de natura rocilor.
Undele seismice
Energia eliberată brusc de un cutremur se răspândeşte în toate direcţiile, formand undele seismice.
Pe măsura îndepărtării de locul perturbaţiei iniţiale, energia se repartizează pe tot mai multe particule − efectele seismului sunt tot mai mici la distanţe mai mari. Undele seismice sunt un "amestec" de unde longitudinale si transversale.
Producerea undelor seismice
Cand are loc o fisura sau deplasare brusca in scoarta pamantului, energia radiaza in exterior sub forma unor unde seismice, la fel cum energia formata prin miscarea unei suprafete de apa radiaza sub forma unui val. In fiecare cutremur, exista mai multe tipuri de unde seismice.
Undele interioare se deplaseaza in partea interioara a pamantului, iar undele superficiale se deplaseaza la suprafata acestuia. Undele superficiale – uneori denumite unde lungi sau mai simplu, unde L – sunt responsabile pentru cele mai multe pagube asociate cutremurelor, deoarece cauzeaza cele mai intense vibratii. Undele superficiale se propaga din undele interioare care ajung la suprafata.

Se face distinctia intre doua tipuri principale de unde interioare:
1. Unde primare (longitudinale), denumite si unde P sau unde de comprimare, se propaga cu o viteza de aproximativ 1 pana la 5 mile pe secunda (1.6 pana la 8 kilometri/secunda), depinzand de materialul prin care se deplaseaza. Aceasta viteza este mai mare decat cea a altor unde, astfel incat undele P ajung inaintea celorlalte la o anumita suprafata. Ele se pot deplasa prin substante solide, lichide si gazoase, si astfel vor patrunde prin scoarta pamantului. Atunci cand se deplaseaza prin roca, undele pun in miscare particule minuscule de roca, inainte si inapoi, indepartandu-le si apropiindu-le, pe directia pe care circula unda. Aceste unde ajung de obicei la suprafata sub forma unei bufnituri bruste.
2. Unde secundare (transversale), denumite si unde S sau unde de taiere, ajung la suprafata putin in urma undelor P. In timp ce aceste unde sunt in miscare, ele deplaseaza in afara particule de roca, impingandu-le perpendicular cu calea undelor. Astfel rezulta prima perioada de ondulare asociata cutremurelor. Spre deosebire de undele P, undele S nu se deplaseaza direct prin pamant. Ele circula doar prin materiale solide, astfel incat sunt oprite de stratul lichid din interiorul pamantului.
Ambele feluri de unde interioare se deplaseaza de-a lungul Globului Pamantesc, si pot fi detectate pe partea opusa punctului din care a plecat cutremurul. In mod constant se produc unde seismice foarte slabe care se deplaseaza de-a lungul planetei.
Undele superficiale sunt asemanatoare valurilor aparute intr-o suprafata de apa – ele misca suprafata pamantului in sus si in jos. Acest fapt cauzeaza de obicei cele mai mari pagube deoarece miscarea undei zguduie temeliile edificiilor create de om. Undele L sunt cele mai lente dintre toate, astfel ca cea mai intensa zguduire se produce la sfarsitul cutremurului.
Analiza originii cutremurului
In timp ce viteza exacta a undelor P si S variaza in functie de compozitia materialului prin care se deplaseaza, raportul dintre vitezele celor doua unde va ramane relativ constant in orice cutremur. Undele P se deplaseaza in general de 1,7 ori mai rapid decat undele S.
Folosind acest raport, seismologii pot calcula distanta dintre orice punct de pe suprafata pamantului si epicentrul cutremurului, mai exact punctul unde vibratiile isi au originea. Seismologii reusesc acest lucru prin intermediul seismografului – un aparat care inregistreaza undele. Pentru a afla distanta dintre seismograf si epicentru, seismologii trebuie sa cunoasca de asemenea si momentul in care au ajuns vibratiile. Pe baza acestor informatii, ei pur si simplu noteaza cat timp a trecut intre aparitia celor doua unde iar dupa aceea verifica un tabel care le arata distanta pe care undele au parcurs-o, bazandu-se pe intarzierea undelor.
Adunandu-se aceste informatii din trei sau mai multe puncte, se poate localiza epicentrul, prin procesul numit trilateratie. Acest proces consta in desenarea unei sfere imaginare in jurul locatiei fiecarui seismograf, cu punctul de masurare drept centru si raza egala cu distanta masurata (notata cu X) de la acel punct pana la epicentru. Aria cercului reprezinta toate punctele aflate la X mile departare de seismograf. Atunci epicentrul trebuie sa se afle undeva pe aceasta sfera. Daca sunt desenate doua sfere, pe baza informatiilor provenind de la doua seismografe diferite, se va obtine un cerc bidimensional in punctul de concurenta al sferelor. Deoarece epicentrul trebuie sa se gaseasca in aria ambelor sfere, toate punctele epicentrale posibile sunt localizate pe cercul format prin intersectarea acestor doua sfere. O a treia sfera va intersecta doar de doua ori acest cerc, stabilind drept posibile doar doua puncte de epicentru. Si deoarece centrul fiecarei sfere se afla pe suprafata pamantului, iar unul dintre aceste puncte posibile se va gasi in aer, ramane o singura locatie logica pentru epicentru.
Energia eliberată în focarul unui cutremur se propagă în toate direcţiile prin unde seismice de volum şi de suprafaţă. Din undele seismice de volum fac parte undele longitudinale P şi transversale S. Cele mai rapide sunt undele P care străbat zonele lichide şi solide din interiorul Pământului. Mişcarea particulelor se produce în acelaşi mod ca şi în undele sonore, adică prin comprimări şi dilatări succesive ale mediului pe direcţia propagării undei. În rocile tari se propagă undele S, în care particulele mediului se deplasează perpendicular pe direcţia de propagare a undei. Viteza undelor P este de 1,73 ori mai mare decât a undelor S, ambele fiind dependente de densitatea rocilor prin care se propagă.
Pe suprafaţa liberă a Pământului se propagă undele Love şi Reyleigh, care se formează prin reflexia repetată a undelor de volum în straturile geologice superficiale. Undele de suprafaţă au viteză mai mică şi la un cutremur puternic fac de câteva ori înconjurul Pământului. Acest fapt permite staţiilor seismice să înregistreze cutremure care se produc chiar şi pe partea opusă a Globului. Diferenţa dintre momentele de sosire la o staţie seismică a undelor S şi P serveşte la determinarea distanţei epicentrale. Deşi undele seismice provoacă numeroase distrugeri şi pierderi de vieţi omeneşti, anume ele au oferit informaţii preţioase despre structura internă a Pământului.
Intensitatea cutremurelor
Intensitatea cutremurelor este reprezentata in diferite scale. Cele mai des utilizate sunt:
-scala Richter, care exprima logaritmic energia eliberata la o anumita distanta epicentrala, este o scala logaritmica ce se exprima in numere zecimale cuprinse intre 1-9
-scala Mercalli modificata, care descrie intensitatea cutremurului prin observarea efectelor sale in epicentru.







Instrumentarea seismică
Pentru înregistrarea cutremurelor s-au construit seismografe speciale, care înregistrează direct acceleraţia, viteza sau deplasarea terenului pe trei direcţii: Nord-Sud, Est-Vest şi pe verticală. Seismografele moderne generează semnale electrice, care se amplifică de mii sau chiar milioane de ori şi se înregistrează pe hârtie sensibilă, bandă magnetică sau suport digital. În urma prelucrării acestor înregistrări care se numesc seismograme, se determină parametrii cutremurelor: timpul producerii, momentele de sosire a undelor, coordonatele geografice ale epicentrului, adâncimea focarului, magnitudinea etc.
Monitorizarea seismică globală este realizată de o reţea de staţii seismice, în care intră şi reţelele naţionale ale multor ţări. Informaţia despre producerea unui cutremur este transmisă la centrele mondiale: Centrul Euromediteranean, Franţa; Centrul Internaţional Seismic din Newbury, Anglia; Centrul Informaţional al CSI din Obninsk, Rusia.
Pentru fiecare zonă seismică sunt alcătuite cataloage ce cuprind informaţii despre cutremurele produse, inclusiv cele care au avut loc cu mult înainte de existenţa instrumentelor de înregistrare. Cel mai vechi catalog este cel chinezesc (3000 ani) şi japonez (1600 ani). Cataloagele cutremurelor pentru zona noastră au fost elaborate de seismologii români C. Radu, L. Constantinescu şi V. Mârza şi conţin date începând cu anul 984.
Aceste cataloage sunt utilizate în studiul relaţiilor dintre seismicitate şi geologia planetei, la alcătuirea hărţilor seismice, la evaluarea hazardului seismic pe teritoriul unor ţari, la evaluarea riscului seismic al construcţiilor etc.
Magnitudinea şi intensitatea
Puterea unui cutremur este caracterizată prin magnitudinea sau intensitatea acestuia exprimată în grade. Deoarece puterea cutremurului variază într-un interval foarte larg, Charles Richter a introdus, în 1931, scara logaritmică a magnitudinilor care-i poartă numele şi care e bazată pe măsurarea amplitudinii maxime a undelor seismice înregistrate. Creşterea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii amplitudinii undei de 10 ori. Din punct de vedere matematic, scara magnitudinilor nu are o limită superioară, însă practic limita ei superioară e determinată de rezistenţa rocilor. Cele mai puternice cutremure care s-au produs în epoca măsurărilor instrumentale sînt cele de pe continentul american: cutremurul din Chile, 1960 (magnitudinea 9,5) şi din Alasca, 1964 (M = 9,2).
Majorarea magnitudinii cu o unitate corespunde creşterii de 31 ori a energiei seismice. Astfel, energia cutremurului din Vrancea din 10 noiembrie 1940 (M = 7,4) a fost de aproape 1000 ori mai mare decât energia seismului produs la 28 aprilie 1999 (M = 5,4), cel mai important din ultimii ani şi care s-a resimţit destul de bine şi în Republica Moldova.
Energia seismică ce se degajă în focarul cutremurului diferă de energia seismului de la suprafaţa Pământului. Spre deosebire de magnitudine, intensitatea seismului, exprimată şi ea în grade, are la bază gradul de acţiune a oscilaţiilor subterane asupra diferitelor construcţii şi obiecte, asupra oamenilor. De fapt, pentru oameni pericolul îl reprezintă nu înseşi oscilaţiile seismice, ci urmările acestora: avarierea clădirilor, gazoductelor şi liniilor electrice, deformarea suprafeţei terestre, alunecările de teren etc.
Seismicitatea în România
România este o ţară seismică, anual producându-se cca. 500 de cutremure, dintre care în ultimele două secole 50 au avut magnitudinea de peste 5 grade pe scara Richter. Teritoriul României este afectat în proporţie de peste 50% de seisme puternice sau moderate. În raport cu Japonia însă, cantitatea de energie seismică eliberată anual este de 400 de ori mai mică. Studiul seismicităţii a dus la conturarea mai multor regiuni epicentrale: vrânceană, făgărăşeană, bănăţeană etc. Dintre acestea, cutremurele vrâncene sunt singurele de tip intermediar (cu adâncimi situate sub 170 km). Ele eliberează periodic cea mai mare cantitate de energie, provoacă cele mai mari distrugeri şi se resimt pe areale ce se extind până la Moscova şi Marea Egee.

Craciunul

Crăciunul este o sărbătoare foarte importantă pentru creştini: este sărbătoarea Naşterii Domnului, timp al bucuriilor, al păcii şi al liniştii sufleteşti. Este o perioadă în care primim şi dăruim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă şi în entuziasmul cu care se fac.pregătirile.pentru.această.sărbătoare.Timp de 40 de zile înainte de această sărbătoare creştinii respectă Postul Crăciunului când nu mănâncă carne sau produse lactate pregătindu-se astfel pentru a sărbători. Tăierea porcului este un moment deosebit de important ce anticipă Crăciunul. Apoi, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi. Mâncărurile tradiţionale: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, friptura de porc, jufla şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu cinstit de toată lumea.Unul din momentele cele mai importante ale serii de 24 decembrie este împodobirea bradului de Crăciun, la care se obişnuieşte să participe toţi membrii familiei. În timpul nopţii, Moş Crăciun va aluneca prin horn şi va lăsa cadouri pentru toată lumea în ciorapi sau sub brad. Dacă ne uităm pe cer s-ar putea să-l vedem pe Moş Crăciun trecând cu sania sa trasă de opt reni.Colindul este una din cele mai cunoscute datini de iarnă. Mai demult, cetele de colindători erau formate din copii care, după miezul nopţii de 24 spre 25 decembrie, umblau din casă în casă, aducând urări de sănătate, fericire şi noroc gospodarilor pe care îi colindau.Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate la sărbători creştineşti, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului nostru. De-a lungul secolelor au devenit mai frumoase şi au căpătat o mare varietate pe întreg teritoriul ţării. Ele degajă atmosfera de sărbătoare şi buna dispoziţie cu care toţi românii întâmpină Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Anul Nou. Evocând momentul când, la naşterea lui Iisus, steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi s-a ivit pe cer, copiii merg din casă în casă cântând colinde şi purtând cu ei o stea.Pluguşorul este un obicei străvechi, potrivit căruia, în ajunul Anului Nou, cete de flăcăi merg pe la casele oamenilor şi rostesc diferite urări. Aceştia sunt însoţiţi de un plug mic, de unde şi denumirea.colindului.Astfel, vestea Naşterii Mântuitorului este răspândită în fiecare an de colindele care intră în fiecare casă prin intermediul colindătorilor. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe(mere, nuci), colaci, bomboane şi chiar bani
La romani, Craciunul este una dintre cele mai importante sarbatori, daca nu cea mai importanta. Aceasta sarbatoare, in care se imbina fastul pregatirilor pentru masa, cu slujba de la biserica, este dedicata Nasterii Mantuitorului.Biblia spune ca Fecioara Maria, cand trebuia sa nasca pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, insotita de Iosif, din acsa in casa rugandu-i pe oameni sa-i ofere adapost . ajunand in casa unui anume Craciun, om foarte rau , care nu-i permitea sa nasca acolo, este dusa de sotia acestuia in grajd unde da nastere lui Iisus .Cand acesta a aflat a ucis-o pe sotia sa.De asemenea, se spune ca in Noaptea Sfanta a Nasterii Sale s-au deschis cerurile pentru a cobori Duhul Sfant deasupra fiului lui Dumnezeu, si, in grajd unde initial era intuneric, s-a facut lumina.Deci, Craciunul este o sarbatoare sfanta, care aduce in sufletele oamenilor lumina si bucurie.Aceasta sarbatoare este anuntata, prin obiceiul drag copiiilor de a merge cu colinda, pentru a vesti Nasterea Mantuitorului.

Origini
Solstiţiul de iarnă a fost celebrat înainte de era creştină, astfel romanii sărbătoreau Saturnaliile între 17 şi 24 decembrie. Ei sărbătoreau şi "naşterea soarelui neînvins" (sol invictus) la solstiţiul de iarnă (către 21 decembrie), când zilele reîncep să se lungească, un cult preluat de la persani care-l adorau pe "Mithra", zeul soarelui.
În Occident, în anul 354, Liberiu, papa Romei, fixează sărbătoarea naşterii lui Isus pe 25 decembrie, fără însă a stabili vreo dată exactă a naşterii acestuia, şi stabileşte modul celebrării începutului creştinismului, asimilând sărbătorile populare şi păgâne deja existente cu ocazia solstiţiului de iarnă.
În Răsărit gnosticii nu sărbătoreau Crăciunul, ci Boboteaza, crezând că Isus ar fi fost adoptat de Dumnezeu cu ocazia botezului său. Boboteaza era serbată pe 6 ianuarie.
Mai târziu, cele două evenimente - naşterea şi botezul - se sărbătoresc în aceeaşi zi de toată creştinătatea: în Occident pe 25 decembie, iar în Orient pe 6 ianuarie. Acestor două, romanii le vor asocia vizita magilor, iar galicii nunta din Cana Galileii, încât Crăciunul a ajuns să fie sărbătoare triplă
Cu timpul, toate Bisericile creştine, cu excepţia Bisericii armene, au separat aceste sărbători, încât în zilele noastre, aproape toată creştinătatea foloseşte obiceiul vechi roman: Crăciunul e sinonim cu naşterea lui Isus.
Crăciunul în tradiţia românească
Peste tot unde există suflare românescă cu simţământ creştin, Crăciunul este una din cele mai importante sărbători religioase, este sărbătoarea Naşterii Domnului, prilej de bucurie, pace şi linişte spirituală. Este o zi în care dăruim şi primim multă iubire şi căldură sufletească. Acest lucru se remarcă în entuziasmul cu care se fac pregătirile pentru Crăciun.
Credinţă şi legende
Pentru lingvişti, cuvântul "Crăciun" este un cuvânt ciudat. Unii susţin că ar proveni din limba latină, şi anume din "creatio", care înseamnă creaţiune, naştere. Rămâne însă o pură ipoteză. Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. În folclor se spune că fecioara Maria, când trebuia să nască pe Fiul lui Dumnezeu, umbla, însoţită de Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost. Ajungând la casa unui anume Crăciun, este dusă de soţia acestuia în grajd, unde dă naştere lui Isus. De asemenea, se spune că în noaptea sfântă a naşterii lui Cristos s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a coborât deasupra Fiului lui Dumnezeu, luminând grajdul în care domnea întunericul. Deci Crăciunul este o sărbătoare sfântă care aduce lumină în sufletele oamenilor.

Colindele de Crăciun
Sărbătoarea Crăciunului este anunţată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul, pentru a vesti Naşterea Mântuitorului. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului şi Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la naşterea lui Isus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul naşterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...", purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în "Amintiri din copilărie" aventurile mersului cu colindele.
Colindele, precum şi obiceiurile colindelor sunt prezente şi la alte popoare, şi s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării. De pildă, colinda românească "Scoală, gazdă, din pătuţ" există şi la văleni, unde aceasta e cea mai răspândită, sub numele de "Dji vén cwerî m'cougnou d'Noyé".
Obiceiurile culinare
Timp de 40 de zile înainte de sărbători creştinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în seara de Crăciun după litie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipă Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul şi nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea.
Alte obiceiuri
De dată mai recentă este obiceiul împodobirii bradului de Crăciun pentru seara de 24 decembrie. În timpul nopţii, Moş Crăciun va aluneca prin hornul căminului şi va lăsa daruri pentru toată lumea în cismele puse anume sau sub brad. Un obicei frumos îl constituie şi trimiterea de cărţi ilustrate cu urări făcute rudelor, prietenilor şi cunoştinţelor. Chiar dacă sărbătoarea Crăciunului s-a laicizat într-o oarecare măsură în timpurile moderne, Crăciunul este aşteptat şi prăznuit în toate straturile societăţii cu bucurie şi bună dispoziţie.

Femeia=sfarsitul dinastiei barbatilor=))

Grupul domestic, in societatea traditional romaneasca, este alcatuit din doua persoane, sotul si sotia, care intemeiaza, prin casatoriei, o noua gospodarie. Pentru formarea noii familii traditionale este nevoie de pamant, cu care sunt inzestrati barbatii tineri si de o locuinta, care va fi construita de tinerii casatoriti, impreuna cu neamurile si tovarasii din sat, pe locul dinainte stabilit pentru ei, de catre socrii mari. Dupa ce va fi construita, casa cade in grija femeii, care va fi responsabila de amenajarea si pastrarea ei curata. Casa cu acareturile sunt domeniul pe care femeia nu il paraseste decat pentru activitati importante: cultivarea inului si canepii pe campul arat de barbat. Ierarhia, in familia tradtionala romaneasca, supune femeia barbatului sau, care are pozitia de cap al gospodariei. El are chiar dreptul de a-si pedepsi nevasta cu bataia, atunci cand el considera ca a gresit, iar acest drept al barbatului se regaseste in normele de drept cutumiar si este acceptat chiar si astazi de catre unele femei. Totusi, pedepsele barbatului nu trebuie sa atinga limita cruzimii. Femeia isi respecta barbatul, adresandu-i-se adesea cu "dumneata". La masa, femeia are obligatia de al servi fara sa se aseze la masa cu acesta ci ramanand sa manance dupa aceea. Cu exceptia celor cateva zile de lauzie care urmeaza unei nasteri, nevasta se afla intr-o activitate continua. Femeia are obligatia sa munceasca; ea incepe s-o faca inca din copilarie si o va face toata viata, trezindu-se inaintea sotului, culcandu-se ultima. Ea serveste la masa pe toata lumea si ramane in picioare in timp ce ceilalti mananca sau se odihnesc. In ceea ce priveste statutul femeii in cadrul familiei de provenienta, acesta putea fi superior chiar celui al doamnelor din apusul Europei. Mostenirea averii parintesti si a numelui revenea, de obicei, baietilor. Totusi, in familiile in care nu existau decat fete, numele si averea erau preluate de una dintre fiice, al carei sot se integra in neamul si patrimoniul acesteia. Era cazul barbatului care se marita, adica adopta numele de neam al nevestei si se considera mostenitorul socrului sau.Datorita indatorilor sale numeroase, se poate constata o dominatie a femeii in gestionarea gospodariilor satelor romanesti. Acest lucru le dadea femeilor libertatea de a discuta in public si in particular cu barbatii, fara sfiala sau ceremonie, lucru interzis femeilor din alte societati. Insa, aceasta nu insemna ca isi puteau permite si o relaxare a moravurilor, caci sfiala si buna cuviinta a moldovencelor a ramas si azi proverbiala.Frumusetea tarancelor romance a fost binecuvantarea de care s-au bucurat mai mult romancele, iar barbatii lor mai putin. Caci "femeia (nevasta) frumoasa este paguba la casa omului ", spune intelepciunea populara. Femeia frumoasa este nesupusa, fatarnica, risipitoare, mincinoasa, nerusinata, capricioasa, indaratnica, guraliva, lenesa, putina la minte, etc.Intreaga fire femeiasca era contaminata de pacat, de aceea nici o slabiciune nu le putea fi ingaduita. Femeia era unul dintre acolitii lui Satan. Se stie doar ca si cea mai buna dintre femei tot are o coasta de drac," femeia hotaraste si Satana implineste", ba chiar "judeca pe dracu’ si-l scoate dator".Pe de alta parte,"femeia buna e plug de aur in casa omului". In acelasi timp, "casa fara muiere se risipeste", iar rostul femeii este langa barbat ("muierea fara barbat, ca furca fara fus"). In cele din urma, o gospodarie nu se poate tine de unul singur, caci "casa fara femeie e pustie pe dinauntru; casa fara barbat e pustie pe dinafara". In ciuda nenumaratelor sale cusururi, femeia are, asadar, in satul romanesc, un loc bine stabilit alaturi de barbatul ei. Este indispensabila in viata acestuia, ba, mai mult, este indispensabila in viata comunitara. In fata tribunalului social al satului, nici femeile si nici barbatii nu apar izolati, ci impreuna, coagulati in micul univers al gospodariei. A fi casatorit, la romani, inseamna "a fi in rand cu lumea", a-ti implini menirea. Odata atins acest echilibru, jocul de-a "cine pe cine domina" dobandeste sensuri satirice.In familia si societatea traditional romaneasca, maternitatea este starea cea mai de pret a femeii. Scopul casatoriei este de a avea urmasi, "Dorul romancei" este de a fi binecuvantata cu gloata de copii, caci numarul copiilor reprezenta averea romanului. Cel mai greu blestem, este, evident, pentru romanca, starea de sterilitate pentru vreme indelungata sau pentru totdeauna, situatie in care in care barbatul avea dreptul de a o mustra si chiar de a o parasi. Femeia insarcinata se afla in "starea binecuvantata" sau in "starea darului". Ea isi are divinitatile protectoare, dintre care cea mai importanta este Maica Precista, a carei oficianta este moasa, cea mai batrana femeie din neamul barbatului si mai apoi orice femeie priceputa din sat, care asista mama inainte, in timpul si dupa nastere. Rolul sau era crucial in lupta impotriva divinitatilor adverse, care pot casuna raul mamei sau al pruncului: Zburatorul, Samca sau Avestita, aripa Satanei. Influenta rautaciosului spirit asupra lor este profund malefica, uneori ireversibila.Pentru a le feri pe viitoarele mame de asemenea stricaciuni, moasa descanta si face farmece, iar femeia trebuie sa se supuna cu sfintenie autoritatii ei.

Sunetul in fizica

Sunetul este un fenomen fizic care stimuleaza simtul auzului. La oameni auzul are loc cand vibratiile de frecvente intre 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea interna. Hertzul, sau Hz, este unitatea de masura a frecventei egala cu o perioada pe secunda. Astfel de vibratii ajung la urechea interna cand sunt transmise prin aer, si termenul sunet este ceva restrictionat la astfel de unde care vibreaza in aer. Fizicienii moderni, insa, extind termenul pentru a include vibratii similare in medii lichide sau solide. Sunete de frecvente mai mari de 20.000 Hz sunt numite ultrasonice.
In general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. In ambele cazuri, doar energia miscarii undei este propagata prin mediu; nici o parte din mediu nu se misca prea departe. Ca exemplu, o sfoara poate fi legata de un stalp la un capat, iar celalalt capat este tras pana sfoara se intinde, iar apoi sfoara este scuturata o data. O unda va trece pe sfoara pana la stalp, iar aici va fi reflectata si ea se va intoarce la mana. Nici un punct de pe sfoara nu se misca longitudinal spre stalp, dar parti succesive din sfoara se misca transversal. Acest tip de miscare se numeste unda transversala. De asemenea, daca o piatra este aruncata intr-o piscina, o serie de unde transversale pleaca din punctul de impact al pietrei. Un dop de pluta plutind in apropiere se va misca in sus si in jos, adica se va misca transversal respectand si directia de miscare a undei, dar nu se va deplasa prea mult longitudinal. O unda sonora, insa, este o unda longitudinala. In timp ce energia miscarii undei se propaga in exteriorul sursei, moleculele de aer care duc sunetul se misca in fata si in spate, paralel la directia de miscare a undei. Asadar, o unda sonora este o serie de compresii si extensii alternative ale aerului. Fiecare molecula da energia moleculei vecine, dar dupa ce unda sonora a trecut, fiecare molecula ramane in aceeasi pozitie ca la inceput.
Amplitudinea
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanta maxima pe care o unda o parcurge de la pozitia normala, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu gradul de miscare in moleculele de aer ale unei unde. Cand gradul de miscare in molecule creste, acestea lovesc urechea cu o forta mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai puternic. O comparatie de unde sonore la amplitudine scazuta, medie, si inalta demonstreaza schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeasi frecventa, si ar trebui sa sune la fel doar ca exista o diferenta perceptibila in volum.
Amplitudinea unei unde sonore este gradul de miscare al moleculelor de aer din unda. Cu cat amplitudinea unei unde este mai mare, cu atat moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii si sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea unei unde sonore poate fi exprimata in unitati masurand distanta pe care se intind moleculele de aer, sau diferenta de presiune intre compresie si extensie ale moleculelor, sau energia implicata in proces. Cand cineva vorbeste normal, de exemplu, se produce energie sonora la o rata de aproximativ o suta de miime dintr-un watt. Toate aceste masuratori sunt extrem de dificil de facut, si intensitatea sunetului este exprimata, in general, prin compararea cu un sunet standard, masurat in decibeli.
Caracteristici fizice:
Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand trei caracteristici perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund exact a trei caracteristici fizice: frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt legate armonic.
Frecventa:
Noi percepem frecventa ca sunete mai "inalte" sau sunete mai "joase". Frecventa unui sunet este numarul de perioade, sau oscilatii, pe care o unda sonora le efectueaza intr-un timp dat. Frecventa este masurata in hertzi, sau perioade pe secunda. Undele se propaga si la frecvente mari si la frecvente joase, dar oamenii nu sunt capabili sa le auda in afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frecvente dorite prin metode diferite. De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi creat activand o boxa cu un oscilator care actioneaza pe aceasta frecventa. Un curent de aer poate fi intrerupt de o roata dintata cu 44 de dinti, care se roteste cu 10 rotatii/secunda; aceasta metoda este folosita la sirena. Sunetul produs de boxa si cel produs de sirena, la aceeasi frecventa este foarte diferit in calitate dar corespund la inaltime.
Intensitatea sunetului:
Intensitatile sunetului sunt masurate in decibeli(dB). De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea soaptelor este in medie 10 dB, si intensitatea fosnetului de frunze este de 20 dB. Intensitatile sunetului sunt aranjate pe o scara logaritmica, ceea ce inseamna ca o marire de 10 dB corespunde cu o crestere a intensitatii cu o rata de 10. Astfel, fosnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens decat soapta. Distanta la care un sunet poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia, care reprezinta rata medie a cursului energiei pe unitatea de suprafata perpendiculara pe directia de propagare. In cazul undelor sferice care se raspandesc de la un punct sursa, intensitatea variaza invers proportional cu patratul distantei, cu conditia sa nu se piarda energie din cauza vascozitatii, caldurii, sau alte efecte de absorbtie. Astfel, intr-un mediu perfect omogen, un sunet va fi de 9 ori mai intens la distanta de 1 unitate de origine decat la 3 unitati. In propagarea sunetului in atmosfera,schimbarile in proprietatile fizice ale aerului, cum ar fi temperatura, presiune si umiditate,produc scaderea amplitudinii undei sau imprastierea acesteia, asa ca legea de mai sus nu este aplicabila in masurarea intensitatii sunetului in practica.
Perceptia notelor:
Daca urechea unei persoane tinere este testata de un audiometru, se va observa ca este sensibila la toate sunetele de la 15-20 Hz pana la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor in virsta este mai putin acut, mai ales la frecvente mai inalte. Gradul in care o ureche normala poate separa doua note de volum putin diferit sau de frecventa putin diferita variaza in diferite raze de volum si frecventa a notelor. O diferenta in inaltime de aproape 20%(1 decibel,dB), si o diferenta in frecventa de 1/3%(aproximativ 1/20 dintr-o nota) poate fi distinsa in sunete de intensitate moderata la frecventele la care urechea este sensibila (intre 1.000-2.000 Hz). Tot in acest interval, diferenta intre cel mai mic sunet care poate fi auzit si cel mai puternic sunet care poate fi perceput ca sunet (sunetele mai puternice sunt "simtite", sau percepute ca stimuli durerosi) este de aproape 120 dB(de aproximativ 1 trilion de ori mai puternic).
Toate aceste teste de senzitivitate se refera la note pure, cum ar fi cele produse de un oscilator electronic. Chiar si pentru astfel de note urechea este imperfecta. Note de frecventa identica dar cu intensitate foarte diferita par ca difera putin in inaltime. Mai importanta este diferenta intre intensitati aparent relative cu frecvente diferite. La volum inalt urechea este aproximativ la fel de sensibila la toate frecventele, dar la volum mai mic urechea este mai sensibila la frecventele mijlocii decat la cele mari sau mici. Astfel, aparatele care reproduc sunetele si functioneaza perfect, par ca nu reproduc corect notele cele mai mici si cele mai mari, daca volumul este scazut.
Reflexia:
Sunetul este guvernat de reflexie de asemenea, respectand legea fundamentala ca unghiul de reflexie este egal cu cel de incidenta. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic depinde de reflexia sunetelor propagate in apa. Un megafon este un tub tip cornet care formeaza o raza de unde sonore reflectand unele dintre razele divergente din partile tubului. Un tub similar poate aduna undele sonore daca se indreapta spre sursa sonora capatul mai mare; astfel de aparat este urechea externa a omului.
Refractia:
Sunetul, intr-un mediu cu densitate uniforma, se deplaseaza inainte intr-o linie dreapta. Insa, ca si lumina, sunetul este supus refractiei, care indeparteaza undele sonore de directia lor originala. In regiuni polare, de exemplu, unde aerul de langa pamant este mai rece decat cel ce se afla la inaltimi mai ridicate, o unda sonora indreptata in sus care intra in zona mai calda din atmosfera este refractata inspre pamant. Receptia excelenta a sunetului in directia in care bate vantul si receptia proasta invers directiei vantului se datoreaza tot refractiei. Viteza vantului este, de obicei, mai mare la altitudini ridicate decat la nivelul pamantului; o unda sonora verticala care se deplaseaza in directia vantului este refractata inspre pamant in timp ce aceeasi unda indreptata invers directiei vintului, este refractata in sus.
Trei tipuri importante de sunete obisnuite:
In discutie, muzica, si zgomot, notele pure sunt rareori auzite. O nota muzicala contine in plus de o frecventa fundamentala, tonuri mai inalte care sunt armonici ale frecventei fundamentale. Vocea contine un amestec complex de sunete, dintre care unele (nu toate) sunt in relatie armonica intre ele. Zgomotul consista intr-un amestec de multe frecvente diferite intr-un anumit interval; este astfel comparabil cu lumina alba, care consta intr-un amestec de lumini de culori diferite. Zgomote diferite sunt distinse prin diferite distributii ale energiei in mai multe intervale de frecventa.
Cand o nota muzicala continand niste armonici ale unei note fundamentale, dar lipsindu-i unele armonici sau chiar fundamentala insasi, este transmisa la ureche, urechea formeaza diferite sunete sub forma sumei sau diferentei frecventelor, astfel producand armonicile sau fundamentala lipsa in sunetul original. Aceste note sunt si ele armonici ale notei fundamentale. Aceasta anomalie a urechii poate fi folositoare. Aparatele ce reproduc sunete si nu au boxe foarte mari, de exemplu, nu pot produce, in general, sunete de inaltime mai mica de anumite valori; totusi, o ureche umana ce asculta la astfel de echipament poate reda nota fundamentala rezolvand frecventele sunetului din armonicile sale. O alta imperfectie a urechii in prezenta sunetelor normale este incapabilitatea de a auzi note de frecventa inalta cand este prezent sunet de frecventa joasa de intensitate considerabila. Acest fenomen se numeste mascare.
In general, vocea este inteligibila si cantecele pot fi satisfacator intelese daca sunt reproduse doar frecventele intre 250 si 3.000 Hz, intervalul de frecventa a telefoanelor, chiar daca unele sunete din limbajul nostru au frecvente de aproape 6.000 Hz. Pentru naturalete, insa, trebuie reproduse frecventele de la 100 la 10.000 Hz. Sunetele produse de unele instrumente muzicale, pot fi reproduse natural doar la frecvente relativ scazute, si unele zgomote pot fi reproduse doar la frecvente relativ inalte.
Unde sonore caracteristice:
Fiecare instrument produce o anumita vibratie caracteristica. Vibratiile calatoresc prin aer sub forma undelor sonore care ajung la urechile noastre, dandu-ne posibilitatea sa identificam instrumentul chiar si daca nu il vedem. Cele patru unde sonore aratate in poza arata forma vibratiilor unor instrumente comune. Un diapazon scoate un sunet pur, vibrand regulat intr-o forma curbata. O vioara genereaza un sunet voios si o unda sonora cu forme ascutite. Flautul produce un sunet tandru, adevarat, si o forma relativ curbata. Diapazonul, vioara, si flautul, cantau toate aceeasi nota, de aceea, distanta dintre punctele inalte ale undei este aceeasi pentru fiecare unda. Un gong nu vibreaza intr-un sablon obisnuit ca celelalte trei instrumente. Forma undei este ascutita si libera, iar inaltimea sa nu este, in general, recunoscuta.
Viteza sunetului:
Frecventa unei unde sonore este o masura a numarului de unde care trec printr-un punct dat intr-o secunda. Distanta dintre doua varfuri succesive ale undei (ventre) se numeste lungime de unda. Produsul dintre lungimea de unda si frecventa este egal cu viteza de propagare a undei, si este aceeasi pentru sunetele de orice frecventa (daca sunetul se propaga in acelasi mediu la aceeasi temperatura). Viteza de propagare in aer uscat la temperatura de 0° C(32° F este de 331,6 m/sec). Daca temperatura este marita, viteza sunetului creste; astfel, la 20° C, viteza sunetului este 344 m/sec. Schimbarile presiunii la o densitate controlata, nu au nici un efect asupra vitezei sunetului. Viteza sunetului in alte gaze depinde doar de densitatea acestora. Daca moleculele sunt grele, se misca mai greu, iar sunetul se propaga mai incet. De aceea sunetul se propaga putin mai repede in aer mai umed decat in aer uscat, deoarece aerul umed contine un numar mai mare de molecule mai usoare. Viteza sunetului in cele mai multe gaze depinde de asemenea de un alt factor, caldura specifica, care afecteaza propagarea undelor sonore. Sunetul se propaga, in general, mult mai repede in lichide si solide decat in gaze. Si in lichide si in solide, densitatea are acelasi efect ca in gaze; adica, viteza este invers proportionala cu radacina patrata a densitatii. Viteza mai variaza si direct proportional cu radacina patrata a elasticitatii. Viteza sunetului in apa, de exemplu, este aproximativ 1525 m/sec la temperaturi normale dar creste foarte mult cand creste temperatura. Viteza sunetului in cupru este de aproape 3353 m/sec la temperaturi normale si scade odata cu cresterea temperaturii (din cauza elasticitatii care scade); in otel, care este mult mai elastic, sunetul se propaga cu o viteza de aproape 4877 m/sec, propagandu-se foarte eficient. Undele sonore calatoresc mai rapid si mai eficient in apa decat in aer uscat, permitand animalelor cum ar fi balenele sa comunice intre ele de la distante foarte mari. Balenele si casalotii folosesc undele sonore si pentru a le ajuta sa navigheze in ape intunecate, directionand si primind undele sonore la fel ca un radar al unei nave sau submarin.

Motorul Otto si Diesel

Rudolf Diesel a foast inventatorul motorului diesel, mororulu care functiaoneaza cu ajutoril motorinei.S-a nascul pe 18 martie 1858 la Paris, si a trait pana pe 29 septembrie 1913. Incepand din 1885, timp de 13 ani, Diesel a lucrat la motorul sau, intr-un laborator-magazin din Paris. Primul model al lui Diesel a aprut pe la sfarsitul lui 1896 si inceputul lui 1987.
Rudolf Diesel a foast inventatorul motorului diesel,adica mororului care functiaoneaza cu ajutoril motorinei.Sa nascul pe 18 martie 1858 la Paris, si a trait pana pe 29 septembrie 1913. Incepand din 1885, timp de 13 ani, Diesel a lucrat la motorul sau, intr-un laborator-magazin din Paris. Primul model al lui Diesel a aprut pe la sfarsitul lui 1896 si inceputul lui 1987.
Motorul Diesel este un motor cu ardere interna in 4 timpi cu aprindere prin injectie.Locul bujiei este luat de o pompa de injectie care pulverizeaza in cilindru motorului la presiunea ridicata.foloseste drept combustibil motorina .
Cei 4 timpi de functionate sunt :
T1Admisia-supapa de admisie este deschisa,pistonul de deplaseaza din PMS in PMI si in cilindru se aspira aerul la presiunea atmosferica.supapa de evacuare este inchisa.Procesul are loc la presiune constanta ,deci este izobar.
T2-Compresia-ambele supape sunt inchise. Pistonul se deplaseaza din PMI in PMS. si aerul este puternic comprimat.iar temperatura ajunge la 700-800 C.Procesul se desfasoara foarte rapid,fara schimb de caldura,deci este adiabatic.
T3 Arderea si detenta- ambele supape sunt inchise.Pistonul se afla la PMS.Pompa de injectie pulverizeaza picaturi foarte fine de motorina in cilindru.Deoarece temperatura in cilindru este mai mare decat temperatura de aprindere a combustibilului,aceasta se aprinde si arde la temperatura constanta,deci,izobar.Prin cantitatea asta se produce cantitatea de caldura Q1. Gazele rezultate din ardere se dilata adiabatic.pistonul se deplaseaza in PMI efectuandu-se lucru mecanic.Timpul 3 este singurul timp motor.
T4-Evacuarea-Supapa de admisie este inchisa,iar cea de evacuare este deschisa.Presiunea scade brusc in cilindru pama la valoarea presiunii atmosferice,procesul avand loc la volum constant,deci izocor, si stemul cedeaza caldura Q2 in exterior. . Pistonul se deplaseaza din PMI in PMS si evacueaza gazele de ardere .Cand pistonul ajunge la capatul cursei se inchide supapa de evacuare si dce deschide supapa de admisie.
Ciclul se reia









Sectiunea tarnsversala la motorul Diesel


Motorul Otto
Motorul Otto este denumit astfel dupa numele inventatorului sau Nikolaus August Otto.Este un motor ce foloseste drept combustibil un amestec de aer si vapori de aer si vapori de benina ce se realizeaza in carburator .Amestecul este aspirat intr-un cilindru cu piston prevazut cu inele comcentrice elastice(segmenti) prin supapa de admisie.
Cu ajutorul unei bujii se produce o scanteie ,combustibilul arde ,producand gaye care imping pistonul si efectuiaya lucrul mecanic.
Pistonul este legat de un sistem biela-manivela care are rolul de a transforma miscarea rectilinie de dus-intors in miscare continua de rotatie.
Prin suparafata de evacuare se asigura eliminarea gayelor de ardere.
Succesiunea de transformari la care participa substanta de lucru repreyinta ciclu de functionate care este format din timpi de functionare
Tipul de functionare reprezinta perioada corespunyatoare deplasarii pistonului de la punctul mort superior (PSM)la punctul mort inferior(PSI) sau invers.Punctul mort superior este pozitia pistonului in care inchide in cilindru un volum minim,iar ce in care inchide un volum maxim este punctul inferior.
Motorul Otto are 4 timpi de functionate :
T1 Admisia-Pistonul se fala in PSI,supapa de admisie S1 se deschide,iar cea de evacuare S2este inchisa.Pistonul se deplaseaza pana in jos pana in PSI si in cilindru se aspira amestecul de aer cu benzina.Procesul are loc la presiune constanta
T2 Compresia-Supapele S1 si S2 sunt inchise.Pistonul incepe sa se deplaseze in sus pana in PMS.Amestecul este puternic camprimat.Bujia produce o scanteie electrica care aprinde amestecul .Din cauza vitezei mari in care se face comprimarea ,procesul are loc practic fara schimb de caldura cu exteriorulfiind o comprimare adiabatica
T3Aprinderea si detenta-Ambele asupape sunt inchise.Pistonul se afla in PMS si amestecul carburantului este puternic comprimat.Bujia produce o scantee electrica care aprinde amestecul.Explozia duce la cresterea puternica a presiunii ce are loc practic la volum constant.apoi amestecul arde progresiv,in toata masa lui ,degajindu-se caldura Q1 caldura primita de motor
Gazele ,rezultate din ardere ,se dcestind adiabatic si imping pistonul in PSI efectuand ducru mecanic.Acesta este singurul timp motor al ciclului.
T4Evacuarea-Supapa de evacuare S2 se deschide si presiunea scade brusc pama la valoarea presiunii atmosferice,intr-un proces practic izocor.In acest proces substantra de lucru cedeaza caldura Q2 in exterior. Pistonul se deplaseaza din PMI in PMS si evacueaza gazele de ardere .
Supapa de evacuare ramane deschisa si cea de admisie inchisa .Pistonul se deplaseala de l;a PMI la PMS si impinge afara gazele arse si destinse la presiunea constanta.Pistonul revine la pozitia initiala si ciclul se reia.






Sectiune intr-un motor Otto
Randamentul real al unui motor Otto este egal cu aproximativ jumatate din randamentul teoretic,datorita diferitelor frecari exisziste inte intr-un motor.

Poluarea sonora

Sunetul este un fenomen fizic care stimuleaza simtul auzului. Sunetul s-a integrat in viata noastra cotidiana incat rareori suntem constienti de toate functiile sale. El ne ofera momente de distractie cand ascultam o simfonie sau cantecul pasarilor. Ne permite sa comunicam cu familia si prietenii nostrii prin intermediul vorbirii. Tot sunetul ne avertizeaza de apropierea unui automobil, ne atrage atentia atuci cand suna telefonul sau bate cineva la usa, sau cand suna sirena unui vapor.
Zgomotul, un sunet nedorit, consista intr-un amestec de multe frecvente diferite intr-un anumit interval; este astfel comparabil cu lumina alba, care consta intr-un amestec de lumini de culori diferite. Zgomote diferite sunt distinse prin diferite distributii ale energiei in mai multe intervale de frecventa.
CARACTERISTICILE SUNETELOR
Fenomenul care sta la baza producerii sunetelor este vibratia unei surse sonore. Sunetul se propaga sub forma de unde elastice numai in substante (gaze, lichide si solide), dar nu se propaga in vid. El se propaga cu viteza de 331m/s i aer. Caracteristicile lui sunt:
inaltimea (exprimata in frecventa vibratiei);
intensitatea (exprimata in energia vibratiei);
Orice sunet simplu, cum ar fi o nota muzicala, poate fi descrisa in totalitate, specificand trei caracteristici perceptive: inaltime, intensitate, si calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund exact a trei caracteristici fizice: frecventa, amplitudine, si constitutia armonica, sau respectiv forma undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe diferite frecvente, sau note care nu sunt legate armonic.
Sunetul se propaga din aproape in aproape sub forma de unde sonore. Propagarea sunetului se face cu viteza constanta, fiecare strat de aer vibrand cu frecventa egala cu cea a sursei sonore.
Sunetul se mai caracterizeaza in functie de trei factori: durata, frecventa si amplitudinea. Durata se refera pur si simplu la intervalul de timp in care urechea este expusa la un sunet. Frecventa, sau tonalitatea, unui sunet, este exprimata in cicluri pe secunda sau hertzi. Gama de frecvente pentru un auz sanatos si normal este de 20 pana la 20000 de cicluri pe secunda. Amplitudinea, sau intensitatea, unui sunet se masoara in decibeli (dB).
NIVELUL APROXIMATIV DE DECIBELI AL UNOR SUNETE OBISNUITE
Respiratia – 10 dB
Soapta – 20 dB
Conversatia – 60 dB
Traficul la orele de varf – 80 dB
Mixerul de alimentare – 90 dB
Un tren in miscare – 100 dB
Ferastraul cu lant – 110 dB
Un avion in miscare – 120 dB
Zgomotul produs de o pusca – 140 dB















SURSE DE SUNETE SI DE ZGOMOTE
Sursele de poluare sonora sunt foarte numeroase si diferite. Acestea sunt: - circulatia sau transporturile;
- industria;
- constructiile si montajele;
- comertul;
- copiii in trenurile de joaca (tipetele lor inregistrand 70-80 dB);
- terenurile sportive si stadioanele (zgomotele provenite din acestea fiind de peste 100 dB);
- animalele (cainii, pisicile, pasarile) pot tulbura linistea mai ales noaptea. Latratul unui caine inregistreaza intensitati sonore de 70-80 dB.
Masurile de combatere a zgomotului se impun ca o necesitate de prim ordin si ele sunt foarte numeroase. Astfel pentru diminuarea zgomotului produs de traficul rutier, perdelele forestiere constituite din arbori si arbusti au capacitatea de a reduce zgomotul cu circa 10 dB.

ZONE AFECTATE DE POLUAREA FONICA
Cele mai poluate orase din Romania din punct de vedere a zgomotului sunt Comarnic, Busteni, Azuga si Valenii de Munte, din cauza traficului rutier greu care tranziteaza centrul civic. In Ploiesti, cele mai afectate zone sunt in Bariera Bucuresti, Piata Hale, intersectia de la Maternitate, Cioceanu si centrul civic.
Pentru reducerea nivelului de zgomot ar trebui create niste rute ocolitoare in orasele afectate pentru autovehiculelor de peste 3,5 tone. In plus ar trebui amplasata niste perdele din arbori in jurul surselor de zgomot si cartierelor de locuit.
ZGOMOTUL SI STAREA DE SANATATE
Pentru a ne imagina modul in care sunetele puternice pot dauna auzului, sa luam urmatorul exemplu. Un raport asupra sigurantei ocupationale compara cilii din urechea interna cu spicele de grau dintr-un lan, iar sunetul care intra in ureche cu vantul. O adiere usoara, sau un sunet incet, va misca varful spicelor de grau fara sa le produca daune. Totusi, daca vantul se intensifica, presiunea exercitata asupra firului de grau va creste. O rafala de vant foarte puternica sau un vant mai slab ce bate continuu pe o perioada indelungata poate provoca graului daune iremediabile sau chiar il poate distruge complet.
La fel reactioneaza la zgomot si minusculii si delicatii cili din urechea interna. O puternica si neasteptata „rafala” de zgomot poate distruge tesuturile urechii interne, lasand cicatrice care pot duce la pierderea permanenta a auzului. In plus, expunerea indelungata la nivele de zgomot periculoase poate distruge pentru totdeauna delicatii cili. Odata distrusi, ei nu se mai regenereaza. Efectele secundare pot fi tinitusul – tiuitul sau vajaitul in urechi ori in cap.
Desi ereditarea sau unele accidente neprevazute pod duce la pierderea auzului, putem lua masuri de precautie pentru a ne ocroti pretiosul timt al auzului. Este bine sa cunoastem dinainte posibilele pericole care ne-ar putea cauza probleme de auz. Un audiolog a spus ca „a astepta sa apara o problema inainte de a trece la actiune seamana cu a aplica un ecran solar dupa ce v-ati ars deja”.
In general, problema o constituie nu atat ce ascultam, cat felul cum ascultam. De exemplu, daca folositi casti stereo, ar fi bine sa reglati aparatul la un volum destul de mic pentru a auzi ceea ce se petrece in jurul vostru. In cazul in care aparatul stereo din masina sau din casa este reglat la un volum atat de mare incat acopera o conversatie purtata pe un ton obisnuit, acest lucru ar putea fi un indiciu ca sunetul este suficient de tare pentru a va afecta auzul. Specialistii avertizeaza ca expunerea timp de doua, trei ore la zgomote de 90 de decibeli poate dauna urechii. Cand va aflati in locuri zgomotoase, sunt recomandate antifoane sau alte mijloace de protejare a auzului.
Urechea este un mecanism fin, mic si minunat. Cu ajutorul ei putem auzi numeroasele sunete frumoase din lumea inconjuratoare. In mod sigur, acest pretios dar al auzului merita se fie ocrotit!

Oglinzile

Fiind o stiinta practica, optica trebuie sa se bazeze pe un numar cat mai mare de instrumente si aparate care sa satisfaca necesitatile practice date. Aceste instrumente si aparate sunt alcatuite din componente optice, care, in raport cu tipul respectiv, indeplinesc anumite functii bine determinate.
Una dintre aceste componente optice o reprezinta oglinzile.
In raport cu forma suprafetelor reflectate, oglinzile pot fi oglinzi plane sau oglinzi sferice, acestea din urma fiind concave sau convexe.
Ori de cate ori o suprafata plana se caracterizeaza printr-un coeficient de reflexie mare, aceasta poate fi considerata, din punct de vedere optic, o oglinda plana.
Oglinzile plane pot fi obtinute astfel:
prin depunerea unui strat reflectant pe una dintre cele doua fete ale unui suport transparent, cu suprafetele plan-paralele si de grosime convenabila;
prin slefuirea cat mai fina a suprafetei plane a unui suport netransparent cu fetele plan-paralele;
prin folosirea suprafetei plane de separare dintre doua medii transparente cu indici de refractie diferiti, care poate reflecta o mare parte din lumina incidenta.
Cand suprafata plana reflecta numai o parte din lumina incidenta, cealalta parte fiind transmisa, oglinda obtinuta se numeste oglinda semitransparenta sau divizor de fascicul.
Pentru marirea coeficientului de reflexie a unei oglinzi, suprafata reflectanta a acesteia se acopera cu un strat metalic subtire. Exista diferite metode folosite pentru depunerea stratului metalic, coeficientii de reflexie corespunzatori depinzand de lungimea de unda (tabelul 1) si de natura materialului folosit.
Coeficientii de reflexie ai oglinzilor acoperite cu straturi metalice subtiri (%)
λ (μm) lungimea de unda
Al
Ag
Au
Cu
Rh
Pt
0.220
0.240
0.260
0.280
0.300
0.315
0.320
0.340
0.360
0.380
0.400
0.450
0.500
0.550
0.600
0.650
0.700
0.750
0.800
91.5
91.9
92.2
92.3
92.3
92.4
92.4
92.
5
92.5
92.5
92.4
92.2
91.8
91.5
91.1
90.5
89.7
88.6
86.7
28.0
29.5
29.2
25.2
17.6
5.5
8.9
72.9
88.2
92.8
95.6
97.1
97.9
98.3
98.6
98.8
98.9
99.1
99.2
27.5
31.6
35.6
37.8
37.7
37.3
37.1
36.1
36.3
37.8
38.7
38.7
47.7
81.7
91.9
95.5
97.0
97.4
98.0
40.4
39.0
35.5
33.0
33.6
35.5
36.3
38.5
41.5
44.5
47.5
55.2
60.0
66.9
93.3
96.6
97.5
97.9
98.1
57.8
63.2
67.7
70.7
73.4
75.0
75.5
76.9
78.0
78.1
77.4
76.0
76.6
78.2
79.7
81.8
82.0
82.6
83.1
40.5
46.9
51.5
54.9
57.6
59.4
60.0
62.0
63.4
64.9
66.3
69.1
71.4
73.4
75.2
76.4
77.2
77.9
78.5
De regula depunerile se fac in vid foarte inalt, fie prin evaporare, fie prin pulverizare catodica. Caracteristicile stratului metalic subtire, depus pe suprafata oglinzii depind puternic de calitatea vidului la care se face depunerea si de rata de evaporare a materialului depus. Prin imbunatatirea tehnologiei vidului si calitatea oglinzilor a crescut foarte mult. Factorii care afecteaza reflectanta straturilor depuse sunt:
presiunea din camera de evaporare;
rata de evaporare;
grosimea stratului depus;
temperatura suportului;
unghiul de incidenta sub care cad vaporii pe suprafata care se acopera;
puritatea materialului depus;
imbatranirea in contact cu aerul atmosferic.
Daca depunerile se fac intr-un vid mai bun de 10-6 torri, factorul cel mai important pentru obtinerea unor straturi subtiri cu reflectanta mare si in domeniul ultraviolet al spectrului este evaporarea rapida. Straturile opace cu grosimea de 600-700 Å trebuie obtinute in una sau doua secunde. Temperatura materialului pe care se fac depunerile nu trebuie sa fie mai mare de 50ºC, grosimea stratului depus trebuie sa nu fie mai mare de 1500 Å, iar unghiul de incidenta al depunerii sa nu fie mai mare de 30º. Efectul unor depuneri incorecte se manifesta prin micsorarea coeficientului de reflexie, cand lungimea de unda scade, domeniul ultraviolet fiind mult mai afectat decat domeniul infrarosu.
Constantele optice care influenteaza proprietatile optice ale metalelor folosite pentru depuneri de straturi subtiri, sunt indicele de refractie, n si coeficientul de absorbtie α.
Constantele optice si reflectanta la incidenta normala
Metalul
λ (nm)
n
α
r (%)
Al
220
260
300
340
380
0.14
0.19
0.25
0.31
0.37
2.35
2.85
3.33
3.80
4.25
91.8
92.0
92.1
92.3
92.6
Ag
400
500
600
700
800
0.075
0.050
0.060
0.075
0.090
1.93
2.87
3.75
4.62
5.45
93.9
97.9
98.4
98.7
98.8
Au
550
600
700
800
900
0.33
0.20
0.13
0.15
0.17
2.32
2.90
3.84
4.65
5.34
81.5
91.9
96.7
97.4
97.8
Cu
550
600
800
1000
3000
0.76
0.19
0.17
0.20
1.22
2.46
2.98
4.84
6.27
17.1
66.9
92.8
97.3
98.1
98.4
Rh
546
1.62
4.63
77.1
In ultimul timp, peste stratul reflectant metalic se depune un strat protector, care, pe langa rolul de a proteja stratul metalic, conduce si la cresterea proprietatilor reflectante ale oglinzilor. Stratul protector este un strat dielectric. Folosindu-se perechi de astfel de straturi dielectrice protectoare, convenabil alese, se obtin cele mai bune performante.
Ca material cu indice de refractie mare folosit pentru depunerea straturilor dielectrice se foloseste dioxidul de ceriu cu indicele de refractie cuprins in domeniul 2.3 - 2.4. Ca materiale cu indicii de refractie mici se folosesc MgF2 ( n=1.38 ), Al2O3 ( n=1.46 ) si SiO3 ( n=1.55 ). O protectie foarte buna si o crestere a reflectantei se obtin folosind perechile de straturi Al2O3 + TiO2. In domeniul ultraviolet sunt recomandate perechile de materiale MgF2 + ThO2 si SiO2 + ThO2.
Deoarece in domeniul infrarosu al spectrului reflectanta oglinzilor acoperite cu straturi metalice este de aproximativ 99%, nu se pune problema imbunatatirii reflectantei prin folosirea unor straturi protectoare care sa creasca reflectanta.
Imaginile obiectelor luminoase, formate de oglinzile plane, sunt imagini virtuale, asemanatoare cu obiectul si situate la distanta egala, in spatele oglinzii. De retinut este faptul ca imaginea unui obiect orientat dreapta va fi orientat stanga.
Imaginile luminoase, formate de oglinzile sferice, depind de conditia daca oglinda este concava sau convexa si de distanta de la obiect la oglinda. Modul de obtinere a imaginilor este, in linii mari, analog celui pe care l-am prezentat in cazul suprafetelor sferice, numai ca in cazul oglinzilor trebuie folosita legea reflexiei. Imaginea data de o oglinda sferica este, din anumite puncte de vedere, superioara imaginii date de o lentila, in special daca nu se iau in vedere efectele cromatice.